Vremurile, cartea, filozofia şi dezvoltarea

 

Vremurile, cartea, filozofia şi dezvoltarea

 

(text trimis la Festivalul Lucian Blaga 2019)

 I.

Firesc. Lumea este ȋntr-o continuă schimbare. Dar ȋn mod uluitor şi incredibil, lumea de acum se schimbă prea rapid. Parcă mai rapid ca niciodată de cȃnd se fac menţiuni scrise. Nu mai este cui să se lase ceva scris pentru mȃine. Totul se tranşează azi. Ori se pierde, ori se cȃştigă. Doar astăzi! Cei mai mulţi dintre oameni nu văd ce se petrece. Nu ȋşi dau seama. Mȃine nu mai contează despre ce se va zice sau ce se va face. Retorica se ȋnchide azi. Ca la o bursă uriaşă ȋn care totul este situat ȋn prezent. Nimic nu se mai transferă pe a doua zi. Dispare romantismul blȃnd, cel ce renunţă la plăcerea certă de astăzi pentru plăcerea ȋnsutită din viitor. Dar dacă nu va mai fi acel viitor? Un scriitor nu mai are de ce scrie pentru cei ce vor urma. Dispare ideea de posteritate! Ori faci ceva şi trăieşti acum ori dacă laşi viaţa, o pregăteşti mereu pentru mai tȃrziu, vei afla că aşa ceva nu mai există.

Toţi cei ce scriu, ce fac menţiuni scrise, sunt ȋn primul rȃnd nişte scriitori. Abia apoi sunt oameni de ştiinţă, savanţi, folozofi, teologi… Ei sunt puşi la zid acum sau acceptaţi acum şi ȋnţeleşi ca niște scriitori. Ori sunt abandonaţi anonim, printr-un nou tip de neglijenţă publică.

 

Ideile nu mai vor să fie aşteptate. Se simplifică atȃt de mult ȋncȃt sunt prezente ȋn firea prezentului. Şi sunt multiplicate orizontal atȃt de mult ȋncȃt se resoarbe totul. Cum se ridică ceva, o idee, din minţile omului, se ascultă spre ideea aceea şi se uită apoi că a existat. Fie şi cea mai extraordinară idee să fie. Este pusă pe fuga prezentului şi dispare fără urmă, ȋnainte ca viitorul să se nască. Nu mai există conceptul de moştenire intelectuală, culturală. Poţi să laşi, desigur, ceva ȋn urmă dar nu mai este pentru cine. Dar nu mai este nici pentru ce! Totul este fugitiv şi epuizabil. Aşadar, trecutul dispare? Se trăieşte la momentul acesta, momentul prezent este ȋnlocuit cu prezentul acesta. Adică ori trăieşti ȋn timpul real, cel indicat de circumstanţe, ori de fapt nu trăieşti. Nu mori, pentru că de fapt ȋncă ai suflare, dar nu mai trăieşti pentru clipa următoare. Ce dubioşenie! Cei ce scriu pentru cȃndva sau crează pentru cȃndva trebuie să afle un lucru. Ei fiind liniştiţi că peste o vreme se va afla sau se va şti, se va ȋnţelege ȋn sfȃrşit. Să afle că toate acestea devin nişte poveşti.

 Retorica ce este de fapt? Este o discuţie ȋn care totul se petrece pe loc. A fost mereu privită ca fiind fără consistenţă. Iată că a venit vremea ca lumii să ȋi fie de-ajuns un fapt: așa-zisa inconsistenţă a retoricii. Greutatea logicii temeinice, așezate, a celorlalte ramuri ale filozofiei a ȋnceput să plictisească de-a binelea publicul. Spui ceva şi gata! Se zice că ai trăit deja spunȃnd. Arta convingerii este acum ȋn puterea de a trăi. Numai că cel care cȃştigă trebuie să fie capabil să ȋşi consume succesul pe loc. Drama aceasta se joacă cu fiecare om actor ce are puterea de pătrundere a minții inadecvată prezentului, adică prea mare. Informaţia  jucată este pentru un moment. Ȋn momentul următor altcineva va avea succes. Natura este mai rapidă acum. Selecţia acesteia asupra oamenilor se face instantaneu. Şi este, parcă, la fel de eficientă. Iar dreptatea clasică, cea a creștinului, nu mai vine ȋn veci. Pentru că nu mai este nevoie de acel fel de dreptate! Dar ce contează? Probabil că nimic nu mai contează. Aşa cum ȋnţelegem noi, vechea generaţie. Discuţia cȃştigată, nepalpabilă, iluzorie şi aparentă este acum fondul. Totul se reduce la o afișare a penajului. Adică la penele vorbirii, ale retoricii, similare cu cele ale cocoșului pregătit să cȃștige ȋn duelul sexual cu găina. Găina se lasă convinsă, cocoșul ȋși ia repede plata succesului său și gata. După care găina aleargă buimacă, codcodăcind, parcă neȋnţelegȃnd ce s-a ȋntȃmplat.

 II.

 Textul de carte lung este ȋn retragere. Sunt cititori, dintre cei puţini care au mai rămas, ce sar peste paginile fară dialoguri. Caută linioarele de dialog şi citesc doar replicile personajelor. Renunţă la partea consistentă a cărţilor tocmai pentru că preferă oralitatea cea de toată ziua. Aşadar nu se mai poate forţa limita lecturii, indiferent cȃt de captivant ar fi subiectul.

Fie cititorul este prea grăbit, fie ideile sunt prea grăbite? A venit din Occident ȋn ultimii cincizeci de ani, mai precis din America nordică, ideea de a da poporului să consume mai multă informație. Dar poporul face o apreciere a sa, subiectivă, crezȃnd eronat că ȋși produce singur acea informație. Cine nu se crede pe sine inteligent, bun şi frumos? Se vede atȃt de grotesc acest lucru pe paginile de socializare! Iar de aici apare o consecință interesantă. O demitizare defavorabilă a acelei puteri sfinte de creație. Nu este la ȋndemȃna generală a oamenilor darul de a aduce din lumea ideilor o fărȃmă de valoare. Este vorba despre o lume inexistentă fizic, material, dar de sute, de mii de ori mai importantă decȃt palpabilul, decȃt realul nemijlocit. O lume mult mai puternică. Lumea de necrezut că există pentru majoritatea oamenilor, cea a ideilor. Cred că acest amănunt are ȋn mȃnă viitorul nostru, al tuturor oamenilor.  

 

Ce se va ȋntȃmpla cu acest iureş de informaţie, devenită rapid ceva fară de noimă? Nu şe ştie!

Viaţa merge mai departe. Criptează ȋn ascuns nişte reguli pe care noi nu le putem intui acum iar peste o vreme ne trezim cu un salt al modului de a trăi deraiat dar nu obligatoriu şi greşit.

Dar ce să facă scriitorul văzȃnd aceste direcţii? Cum să se situeze faţă de scris, faţă de carte şi faţă de cititor? Problemea scrisului nu este valabilă numai ȋn ceea ce priveşte cărţile ci şi ȋn general. Textul scris rămȃne, ȋn fondul său cel mai serios, un reper pentru ȋntreaga societate umană. Textului scris ȋi este preferată acum imaginea, sunetele, gesturile, vorbirea. Gradul de analfabetism funcţional este ȋnspăimȃntător de mare. Ȋţi vine să fugi cȃnd citeşti un text al unei persoane pe care o stimezi mult dar care nu a prevăzut că lumea o va lua pe această cale şi este nepregătită tehnic pentru a redacta texte devenite publice.

Este nevoie, probabil, de o captare a atenţiei cititorilor printr-o nouă formă de putere interioară a textului. Ceea ce nu este simplu deloc. Fie curajul temei, fie francheţea de adresare, fie senzaţionalul, fie realismul uluitor al unor cărţi să facă posibilă zăbovirea şi atenţia lecturii. Dar cum? Obişnuirea cu pastile esenţiale dar neeficiente ȋn zona interioară a intelectului, ȋl fac pe cititorul obişnuit să nu mai fie atras de cărţi. El ȋşi ia porţia de aşazisă ȋnţelepciune de pe Facebook, porţie pe care şi-o ȋnsuşeşte fără nici o jenă şi se consideră pregătit să ȋşi asalteze mediul. Ba mai mult, crede ȋn sinea lui că el este ȋnţeleptul, dacă citind pilda respectivă o şi ȋnţelege. Sau crede că o ȋnţelege. Şi nu vede că uită de la o zi la alta citatele frumoase ce l-au uimit peste măsură şi pe care nici nu are de gȃnd să le aplice vreodată. Sunt bune, desigur, de aplicat pentru alţii!

Lextura unei cărți, ȋn schimb, este o discuţie serioasă cu cineva. Cu autorul sau cu propria minte. O discuţie mai lungă ȋn care se pot dezbate subiecte pe care nu le poţi discuta ȋn mod obişnuit cu nimeni.   

III.

 Se va ȋntreba cineva şi despre efectul ideilor asupra ȋntregului civilizaţiei, nu doar despre efectul ideilor asupra omului-individ ȋn ipostazele lui de emitent de idei și de receptor de idei. Cele descrise, cu aproximaţia necunoaşterii viitorului, mai sus.

Răspunsul nu este uşor. Ȋn timp ce există acum un fel de liberalizare aparentă a gȃndirii populare, ȋntinsă ca gemul pe o felie a mediocrităţii, ideile se ridică totuşi la suprafaţa unei elite şi se transformă ȋn progres tehnic, dezvoltare şi industrie, apoi consum, nivel de trai şi beneficii economice. Numai că moda de a vorbi public despre dezvoltare şi descoperiri epocale a trecut. Nu se mai procedează ca ȋn jurul anilor 1900 şi a primei jumătăţii a secolului XX, cȃnd savanţii ȋşi publicau descoperirile, iar filozofii operele, şi lumea se mula public după ideile lor mari. Acum nu mai este posibilă studierea personală, intuiţia personală şi opera personală de tip genial. Acel tip de om de ştiinţă şi chiar şi tip de filozof, predestinat pentru binele general, comun, aproape profeţit, este pe care de dispariţie. Este vorba acum de afaceri şi de sume uriaşe, de bugete ale unor conglomeraţii asociate din ȋntreaga lume, ce ȋşi propun să caute idei şi apoi să le transforme ȋn venituri. Această genialitate a persoanei nu mai este liberă ci este cumpărată. Chiar dacă se manifestă și anonim nu mai poate răzbate prin nenumăratele filtre mediatice şi publice. Doar o şansă extraordinară ar mai permite o astfel de lansare. 

La concursurile de inventică, chiar la nivel european sau mondial, este de mirare cum cȃştigă fălos doar ţări ȋn curs de dezvoltare. Ţările ce inventează cu adevărat, cele ce nu se joacă doar, nu mai participă. Nu mai au cum.

Premiul Nobel este nominalizat doar aparent unor persoane, respectȃndu-se tradiţia legendelor geniilor singuratice, solitare, pentru că aceste persoane sunt de fapt exponente ale unor superputeri ştiinţifice.

  IV.

 Ȋn acest context, oarecum imprevizibil, ce se petrece cu operele filozofilor? Filozofii fiecărei naţiuni, a fiecărei culturi? Pentru că, trebuie spus, orice performanţă consistentă nu se poate obţine, vrem nu vrem, fară un demers minim al filozofiei. Folosirea filozofiei nu este doar accesul ȋntr-o mare bibliotecă de idei ci, ȋnainte de toate, este un fel de adoptare a unui manual universal de gȃndire. Orice meserie şi orice fapt practic este dependent de gȃndire. A spune lucrului cu gȃndirea că se numeşte  filozofie este frumos. Dar renunţarea prin terminologie la ideea simplă de gȃndire pentru ideea superioară, dar şi ȋncurcată, de filozofie nu aduce mereu beneficii practice şi realiste. De fapt nu se petrece altceva la şcoala filozofiei decȃt o deprindere utilă cu ideile şi cu ȋnţelesul din spatele lucrurilor. Pe de altă parte, la nivelul mediocru al culturii, filozofia este atribuită sfătoşilor, celor ce vorbesc mult şi fac puţin, printr-o regretabilă confuzie. Curmarea unei discuţii ce bate pasul pe loc se face adesea printr-o apostrofare de genul: ,,Hai să terminăm cu filozofia şi să trecem la treabă!”

Cum vor mai putea fi asimilate de către public aceste opere? De către cei ce, totuşi, au nevoie de idei şi au nevoia de a afla cum se poate ajunge pe drumul spre aceste idei.

V.

Dintre filozofii celor aproape două veacuri pe care le are statul romȃn s-au oprit mai atent ȋn memoria colectivă actuală două nume, Lucian Blaga şi Constantin Noica. Aceştia au lăsat fiecare cȃte o sumă rezonabilă de cărţi sub semnul unui talent literar suficient de atrăgător pentru a fi posibilă şi o lectură anonimă, nu doar una de specialitate. Desigur, nu numai acesta este motivul notorietăţii lor. Este la mijloc şi o operă ȋnchegată, cu un mesaj legat şi cu o direcţie pe care adepţi ai acestor filozofii să le poată urma.

Rostul filozofiilor este şi cel de a ridica maselor un far: fie etic-moral, fie ştiinţific, fie religios, fie unul de viață firească. Aceste două genuri de operă filozofică, cele ale lui Lucian Blaga și Constantin Noica, sunt ȋntr-o măsură mai mică utilizabile ȋn acest fel de către public.

 Căutările prin şi printre cuvintele limbii, cele pe care le-a ȋncercat Constantin Noica sunt, ȋntr-o măsură rezonabilă, ştiinţifice. Dar cel mai mult sunt literare. Frumuseţea textelor şi a ideilor este mai mult descriptivă şi mai puţin consistentă practic. Dorinţa de a deveni mai patriot creşte citind aceste cărţi dar patriotismul este nu doar literar ci şi pragmatic, realist. Mai degrabă ȋntr-o formă reluată ştiintific, ar fi posibil să se strecoare ceva din pseudo - lingvistica lui Constantin Noica spre conştiinţa marelui public.

 VI.

 Din punct de vedere ştiinţific opera filozofului Lucian Blaga ar fi avut şanse reale de utilizare pentru că are ȋn conţinut o parte serioasă de epistemologie ce nu şi-a pierdut ȋncă valabilitatea. Aici găsesc că se află şi genialitatea filozofului. Ȋntr-o actualitate perenă a metodelor de cunoaştere propuse. Dar, ȋn contrasens cu popularizarea operei sale din ultimii zeci de ani, nimeni nu a ȋncercat să traducă printr-un travaliu ştiinţific şi aplicabil productiv metodele de cunoaştere descoperite, descrise şi promovate de către filozof. S-a mers pe drumurile analizei și descrierii. S-au ținut conferințe, comemorări, centenar, simpozioane, concursuri. S-a recitat poezie cu alean. S-au șters de praf scrierile filozofului din dorința de a nu fi uitate. Să fie destul? Nu știu dacă Filozoful ar fi privit cu ochi buni toate astea!

 

 

VII.

 

Ȋn aceste condiții de viitor, spre care se ȋndreaptă societatea umană, opera cărui gȃnditor  nu este oare la o răscruce? Dar cel mai potrivit este să privim spre ceea ce avem noi. Să facem un experiment amestecat: cultural - științific - epistemologic - filozofic, ȋndreptat spre vȃrful catargului operei lui Lucian Blaga. Gȃndind că de acolo se pot vedea sau nu, niște țărmuri ȋndepărtate, dintr-un ținut nou al realității, virgin și necesar. Cu scopul final de a-i găsi utilitatea. Pentru că orice producție intelectuală, sau de orice natură ar fi, are obligația finală de a răspunde unei ȋntrebări: ,,La ce folosește?”.

Să concentrăm opera filozofului, din acest punct de vedere, ȋntr-un singur text, ȋntr-o singură carte. După o cumpănire atentă găsesc textul cărții: Cunoașterea luciferică. Să concentrăm acum această carte ȋntr-un singur capitol. După cȃntărirea și mai atentă a tuturor capitolelor, găsesc capitolul Ideea teorică. Concentrăm și mai mult atenția și căutăm un singur lucru care să adune totul ȋn spatele lui. Și mă opresc la trei cuvinte, cele ce acum se regăsesc unite ȋn dicționare ȋn cuvȃntul trambulină. Adică scȃndura de salt. Exegeții o să se prăpădească de rȃs, dacă le va cădea ȋn mȃnă această afirmație. Mă rog. Adaug faptul că ȋntreaga sa opera, din punctul de vedere anunțat, este prezentă ȋn spatele acestei trambuline a minții.

,,Scȃndura de salt” a rămas, din păcate, doar o frumoasă metaforă, ceea ce nu ajunge a spune. O metaforă necunoscută de fapt. Pentru că este cu mult mai mult decȃt atȃt. Puterea aparent magică, ȋn realitate cu totul ştiinţifică, de a descoperi cu mintea lucruri ascunse tuturor oamenilor este ȋncă cifrată ȋn spatele acelei scȃnduri de salt. Mintea filozofului s-a oprit aici. Unde? Ȋntr-un elan. Datorat nu doar celui care gȃndește ci și ȋmprejurului gȃndirii acestuia.

A avut grijă să ne lase deschisă o privire.