Vremurile, cartea, filozofia şi dezvoltarea

 

Vremurile, cartea, filozofia şi dezvoltarea

 

(text trimis la Festivalul Lucian Blaga 2019)

 I.

Firesc. Lumea este ȋntr-o continuă schimbare. Dar ȋn mod uluitor şi incredibil, lumea de acum se schimbă prea rapid. Parcă mai rapid ca niciodată de cȃnd se fac menţiuni scrise. Nu mai este cui să se lase ceva scris pentru mȃine. Totul se tranşează azi. Ori se pierde, ori se cȃştigă. Doar astăzi! Cei mai mulţi dintre oameni nu văd ce se petrece. Nu ȋşi dau seama. Mȃine nu mai contează despre ce se va zice sau ce se va face. Retorica se ȋnchide azi. Ca la o bursă uriaşă ȋn care totul este situat ȋn prezent. Nimic nu se mai transferă pe a doua zi. Dispare romantismul blȃnd, cel ce renunţă la plăcerea certă de astăzi pentru plăcerea ȋnsutită din viitor. Dar dacă nu va mai fi acel viitor? Un scriitor nu mai are de ce scrie pentru cei ce vor urma. Dispare ideea de posteritate! Ori faci ceva şi trăieşti acum ori dacă laşi viaţa, o pregăteşti mereu pentru mai tȃrziu, vei afla că aşa ceva nu mai există.

Toţi cei ce scriu, ce fac menţiuni scrise, sunt ȋn primul rȃnd nişte scriitori. Abia apoi sunt oameni de ştiinţă, savanţi, folozofi, teologi… Ei sunt puşi la zid acum sau acceptaţi acum şi ȋnţeleşi ca niște scriitori. Ori sunt abandonaţi anonim, printr-un nou tip de neglijenţă publică.

 

Ideile nu mai vor să fie aşteptate. Se simplifică atȃt de mult ȋncȃt sunt prezente ȋn firea prezentului. Şi sunt multiplicate orizontal atȃt de mult ȋncȃt se resoarbe totul. Cum se ridică ceva, o idee, din minţile omului, se ascultă spre ideea aceea şi se uită apoi că a existat. Fie şi cea mai extraordinară idee să fie. Este pusă pe fuga prezentului şi dispare fără urmă, ȋnainte ca viitorul să se nască. Nu mai există conceptul de moştenire intelectuală, culturală. Poţi să laşi, desigur, ceva ȋn urmă dar nu mai este pentru cine. Dar nu mai este nici pentru ce! Totul este fugitiv şi epuizabil. Aşadar, trecutul dispare? Se trăieşte la momentul acesta, momentul prezent este ȋnlocuit cu prezentul acesta. Adică ori trăieşti ȋn timpul real, cel indicat de circumstanţe, ori de fapt nu trăieşti. Nu mori, pentru că de fapt ȋncă ai suflare, dar nu mai trăieşti pentru clipa următoare. Ce dubioşenie! Cei ce scriu pentru cȃndva sau crează pentru cȃndva trebuie să afle un lucru. Ei fiind liniştiţi că peste o vreme se va afla sau se va şti, se va ȋnţelege ȋn sfȃrşit. Să afle că toate acestea devin nişte poveşti.

 Retorica ce este de fapt? Este o discuţie ȋn care totul se petrece pe loc. A fost mereu privită ca fiind fără consistenţă. Iată că a venit vremea ca lumii să ȋi fie de-ajuns un fapt: așa-zisa inconsistenţă a retoricii. Greutatea logicii temeinice, așezate, a celorlalte ramuri ale filozofiei a ȋnceput să plictisească de-a binelea publicul. Spui ceva şi gata! Se zice că ai trăit deja spunȃnd. Arta convingerii este acum ȋn puterea de a trăi. Numai că cel care cȃştigă trebuie să fie capabil să ȋşi consume succesul pe loc. Drama aceasta se joacă cu fiecare om actor ce are puterea de pătrundere a minții inadecvată prezentului, adică prea mare. Informaţia  jucată este pentru un moment. Ȋn momentul următor altcineva va avea succes. Natura este mai rapidă acum. Selecţia acesteia asupra oamenilor se face instantaneu. Şi este, parcă, la fel de eficientă. Iar dreptatea clasică, cea a creștinului, nu mai vine ȋn veci. Pentru că nu mai este nevoie de acel fel de dreptate! Dar ce contează? Probabil că nimic nu mai contează. Aşa cum ȋnţelegem noi, vechea generaţie. Discuţia cȃştigată, nepalpabilă, iluzorie şi aparentă este acum fondul. Totul se reduce la o afișare a penajului. Adică la penele vorbirii, ale retoricii, similare cu cele ale cocoșului pregătit să cȃștige ȋn duelul sexual cu găina. Găina se lasă convinsă, cocoșul ȋși ia repede plata succesului său și gata. După care găina aleargă buimacă, codcodăcind, parcă neȋnţelegȃnd ce s-a ȋntȃmplat.

 II.

 Textul de carte lung este ȋn retragere. Sunt cititori, dintre cei puţini care au mai rămas, ce sar peste paginile fară dialoguri. Caută linioarele de dialog şi citesc doar replicile personajelor. Renunţă la partea consistentă a cărţilor tocmai pentru că preferă oralitatea cea de toată ziua. Aşadar nu se mai poate forţa limita lecturii, indiferent cȃt de captivant ar fi subiectul.

Fie cititorul este prea grăbit, fie ideile sunt prea grăbite? A venit din Occident ȋn ultimii cincizeci de ani, mai precis din America nordică, ideea de a da poporului să consume mai multă informație. Dar poporul face o apreciere a sa, subiectivă, crezȃnd eronat că ȋși produce singur acea informație. Cine nu se crede pe sine inteligent, bun şi frumos? Se vede atȃt de grotesc acest lucru pe paginile de socializare! Iar de aici apare o consecință interesantă. O demitizare defavorabilă a acelei puteri sfinte de creație. Nu este la ȋndemȃna generală a oamenilor darul de a aduce din lumea ideilor o fărȃmă de valoare. Este vorba despre o lume inexistentă fizic, material, dar de sute, de mii de ori mai importantă decȃt palpabilul, decȃt realul nemijlocit. O lume mult mai puternică. Lumea de necrezut că există pentru majoritatea oamenilor, cea a ideilor. Cred că acest amănunt are ȋn mȃnă viitorul nostru, al tuturor oamenilor.  

 

Ce se va ȋntȃmpla cu acest iureş de informaţie, devenită rapid ceva fară de noimă? Nu şe ştie!

Viaţa merge mai departe. Criptează ȋn ascuns nişte reguli pe care noi nu le putem intui acum iar peste o vreme ne trezim cu un salt al modului de a trăi deraiat dar nu obligatoriu şi greşit.

Dar ce să facă scriitorul văzȃnd aceste direcţii? Cum să se situeze faţă de scris, faţă de carte şi faţă de cititor? Problemea scrisului nu este valabilă numai ȋn ceea ce priveşte cărţile ci şi ȋn general. Textul scris rămȃne, ȋn fondul său cel mai serios, un reper pentru ȋntreaga societate umană. Textului scris ȋi este preferată acum imaginea, sunetele, gesturile, vorbirea. Gradul de analfabetism funcţional este ȋnspăimȃntător de mare. Ȋţi vine să fugi cȃnd citeşti un text al unei persoane pe care o stimezi mult dar care nu a prevăzut că lumea o va lua pe această cale şi este nepregătită tehnic pentru a redacta texte devenite publice.

Este nevoie, probabil, de o captare a atenţiei cititorilor printr-o nouă formă de putere interioară a textului. Ceea ce nu este simplu deloc. Fie curajul temei, fie francheţea de adresare, fie senzaţionalul, fie realismul uluitor al unor cărţi să facă posibilă zăbovirea şi atenţia lecturii. Dar cum? Obişnuirea cu pastile esenţiale dar neeficiente ȋn zona interioară a intelectului, ȋl fac pe cititorul obişnuit să nu mai fie atras de cărţi. El ȋşi ia porţia de aşazisă ȋnţelepciune de pe Facebook, porţie pe care şi-o ȋnsuşeşte fără nici o jenă şi se consideră pregătit să ȋşi asalteze mediul. Ba mai mult, crede ȋn sinea lui că el este ȋnţeleptul, dacă citind pilda respectivă o şi ȋnţelege. Sau crede că o ȋnţelege. Şi nu vede că uită de la o zi la alta citatele frumoase ce l-au uimit peste măsură şi pe care nici nu are de gȃnd să le aplice vreodată. Sunt bune, desigur, de aplicat pentru alţii!

Lextura unei cărți, ȋn schimb, este o discuţie serioasă cu cineva. Cu autorul sau cu propria minte. O discuţie mai lungă ȋn care se pot dezbate subiecte pe care nu le poţi discuta ȋn mod obişnuit cu nimeni.   

III.

 Se va ȋntreba cineva şi despre efectul ideilor asupra ȋntregului civilizaţiei, nu doar despre efectul ideilor asupra omului-individ ȋn ipostazele lui de emitent de idei și de receptor de idei. Cele descrise, cu aproximaţia necunoaşterii viitorului, mai sus.

Răspunsul nu este uşor. Ȋn timp ce există acum un fel de liberalizare aparentă a gȃndirii populare, ȋntinsă ca gemul pe o felie a mediocrităţii, ideile se ridică totuşi la suprafaţa unei elite şi se transformă ȋn progres tehnic, dezvoltare şi industrie, apoi consum, nivel de trai şi beneficii economice. Numai că moda de a vorbi public despre dezvoltare şi descoperiri epocale a trecut. Nu se mai procedează ca ȋn jurul anilor 1900 şi a primei jumătăţii a secolului XX, cȃnd savanţii ȋşi publicau descoperirile, iar filozofii operele, şi lumea se mula public după ideile lor mari. Acum nu mai este posibilă studierea personală, intuiţia personală şi opera personală de tip genial. Acel tip de om de ştiinţă şi chiar şi tip de filozof, predestinat pentru binele general, comun, aproape profeţit, este pe care de dispariţie. Este vorba acum de afaceri şi de sume uriaşe, de bugete ale unor conglomeraţii asociate din ȋntreaga lume, ce ȋşi propun să caute idei şi apoi să le transforme ȋn venituri. Această genialitate a persoanei nu mai este liberă ci este cumpărată. Chiar dacă se manifestă și anonim nu mai poate răzbate prin nenumăratele filtre mediatice şi publice. Doar o şansă extraordinară ar mai permite o astfel de lansare. 

La concursurile de inventică, chiar la nivel european sau mondial, este de mirare cum cȃştigă fălos doar ţări ȋn curs de dezvoltare. Ţările ce inventează cu adevărat, cele ce nu se joacă doar, nu mai participă. Nu mai au cum.

Premiul Nobel este nominalizat doar aparent unor persoane, respectȃndu-se tradiţia legendelor geniilor singuratice, solitare, pentru că aceste persoane sunt de fapt exponente ale unor superputeri ştiinţifice.

  IV.

 Ȋn acest context, oarecum imprevizibil, ce se petrece cu operele filozofilor? Filozofii fiecărei naţiuni, a fiecărei culturi? Pentru că, trebuie spus, orice performanţă consistentă nu se poate obţine, vrem nu vrem, fară un demers minim al filozofiei. Folosirea filozofiei nu este doar accesul ȋntr-o mare bibliotecă de idei ci, ȋnainte de toate, este un fel de adoptare a unui manual universal de gȃndire. Orice meserie şi orice fapt practic este dependent de gȃndire. A spune lucrului cu gȃndirea că se numeşte  filozofie este frumos. Dar renunţarea prin terminologie la ideea simplă de gȃndire pentru ideea superioară, dar şi ȋncurcată, de filozofie nu aduce mereu beneficii practice şi realiste. De fapt nu se petrece altceva la şcoala filozofiei decȃt o deprindere utilă cu ideile şi cu ȋnţelesul din spatele lucrurilor. Pe de altă parte, la nivelul mediocru al culturii, filozofia este atribuită sfătoşilor, celor ce vorbesc mult şi fac puţin, printr-o regretabilă confuzie. Curmarea unei discuţii ce bate pasul pe loc se face adesea printr-o apostrofare de genul: ,,Hai să terminăm cu filozofia şi să trecem la treabă!”

Cum vor mai putea fi asimilate de către public aceste opere? De către cei ce, totuşi, au nevoie de idei şi au nevoia de a afla cum se poate ajunge pe drumul spre aceste idei.

V.

Dintre filozofii celor aproape două veacuri pe care le are statul romȃn s-au oprit mai atent ȋn memoria colectivă actuală două nume, Lucian Blaga şi Constantin Noica. Aceştia au lăsat fiecare cȃte o sumă rezonabilă de cărţi sub semnul unui talent literar suficient de atrăgător pentru a fi posibilă şi o lectură anonimă, nu doar una de specialitate. Desigur, nu numai acesta este motivul notorietăţii lor. Este la mijloc şi o operă ȋnchegată, cu un mesaj legat şi cu o direcţie pe care adepţi ai acestor filozofii să le poată urma.

Rostul filozofiilor este şi cel de a ridica maselor un far: fie etic-moral, fie ştiinţific, fie religios, fie unul de viață firească. Aceste două genuri de operă filozofică, cele ale lui Lucian Blaga și Constantin Noica, sunt ȋntr-o măsură mai mică utilizabile ȋn acest fel de către public.

 Căutările prin şi printre cuvintele limbii, cele pe care le-a ȋncercat Constantin Noica sunt, ȋntr-o măsură rezonabilă, ştiinţifice. Dar cel mai mult sunt literare. Frumuseţea textelor şi a ideilor este mai mult descriptivă şi mai puţin consistentă practic. Dorinţa de a deveni mai patriot creşte citind aceste cărţi dar patriotismul este nu doar literar ci şi pragmatic, realist. Mai degrabă ȋntr-o formă reluată ştiintific, ar fi posibil să se strecoare ceva din pseudo - lingvistica lui Constantin Noica spre conştiinţa marelui public.

 VI.

 Din punct de vedere ştiinţific opera filozofului Lucian Blaga ar fi avut şanse reale de utilizare pentru că are ȋn conţinut o parte serioasă de epistemologie ce nu şi-a pierdut ȋncă valabilitatea. Aici găsesc că se află şi genialitatea filozofului. Ȋntr-o actualitate perenă a metodelor de cunoaştere propuse. Dar, ȋn contrasens cu popularizarea operei sale din ultimii zeci de ani, nimeni nu a ȋncercat să traducă printr-un travaliu ştiinţific şi aplicabil productiv metodele de cunoaştere descoperite, descrise şi promovate de către filozof. S-a mers pe drumurile analizei și descrierii. S-au ținut conferințe, comemorări, centenar, simpozioane, concursuri. S-a recitat poezie cu alean. S-au șters de praf scrierile filozofului din dorința de a nu fi uitate. Să fie destul? Nu știu dacă Filozoful ar fi privit cu ochi buni toate astea!

 

 

VII.

 

Ȋn aceste condiții de viitor, spre care se ȋndreaptă societatea umană, opera cărui gȃnditor  nu este oare la o răscruce? Dar cel mai potrivit este să privim spre ceea ce avem noi. Să facem un experiment amestecat: cultural - științific - epistemologic - filozofic, ȋndreptat spre vȃrful catargului operei lui Lucian Blaga. Gȃndind că de acolo se pot vedea sau nu, niște țărmuri ȋndepărtate, dintr-un ținut nou al realității, virgin și necesar. Cu scopul final de a-i găsi utilitatea. Pentru că orice producție intelectuală, sau de orice natură ar fi, are obligația finală de a răspunde unei ȋntrebări: ,,La ce folosește?”.

Să concentrăm opera filozofului, din acest punct de vedere, ȋntr-un singur text, ȋntr-o singură carte. După o cumpănire atentă găsesc textul cărții: Cunoașterea luciferică. Să concentrăm acum această carte ȋntr-un singur capitol. După cȃntărirea și mai atentă a tuturor capitolelor, găsesc capitolul Ideea teorică. Concentrăm și mai mult atenția și căutăm un singur lucru care să adune totul ȋn spatele lui. Și mă opresc la trei cuvinte, cele ce acum se regăsesc unite ȋn dicționare ȋn cuvȃntul trambulină. Adică scȃndura de salt. Exegeții o să se prăpădească de rȃs, dacă le va cădea ȋn mȃnă această afirmație. Mă rog. Adaug faptul că ȋntreaga sa opera, din punctul de vedere anunțat, este prezentă ȋn spatele acestei trambuline a minții.

,,Scȃndura de salt” a rămas, din păcate, doar o frumoasă metaforă, ceea ce nu ajunge a spune. O metaforă necunoscută de fapt. Pentru că este cu mult mai mult decȃt atȃt. Puterea aparent magică, ȋn realitate cu totul ştiinţifică, de a descoperi cu mintea lucruri ascunse tuturor oamenilor este ȋncă cifrată ȋn spatele acelei scȃnduri de salt. Mintea filozofului s-a oprit aici. Unde? Ȋntr-un elan. Datorat nu doar celui care gȃndește ci și ȋmprejurului gȃndirii acestuia.

A avut grijă să ne lase deschisă o privire.

 

 

 

 

Introducere în subiectul numit suflet

(Text de intrare in cartea Note si idei despre suflet -2021)

Pe măsură ce trece timpul simt nevoia să găsesc pentru cărțile mele subiecte aproape imposibil de abordat. Chiar dacă în acest fel reduc drastic numărul cititorilor potențiali. Prefer să scotocesc cu efort şi cu migală în acel ,,aproape” care lasă privirii un contur abia bănuit despre subiect. Unele filozofii credeau că sufletul este captiv în corpul uman. Nu cred că este așa. Cred că, în realitatea socială,  mintea omului nu are multe de împărțit cu trupul, pentru că instinctele şi simțurile nu aparțin cu totul minții. Acestea sunt legate organic de trup. Cum există o separație, o independență suficientă, între suflet și trup. Mai cred că sufletul omului nu are prea multe de împărțit cu mintea sa.

Un om are trei stâlpi, pe care se bizuie, și pe care își construiește existența. Pe suflet, cel mai puternic, cel care stă ascuns dar, la urma urmelor, dictează totul. Însă omul nu înțelege acest lucru şi îl ignoră. Ba chiar îl respinge. Apoi pe minte, sau rațiune, cum îi place filozofiei să o spună, cea care mediază între suflet și trup, dar nu ușor și nu simplu. Și apoi, dar nu definitiv, pe corpul său. Corpul, sau trupul unui om, are câștigul social doar aparent. Dacă vorbim de reclamă, aici natura a fost prima care a știut să se folosească de ambalaj. Trupul are componenta frumuseții, cea după care aleargă toți masculii și toate femelele dornice de împerechere. Trupul mai are și componenta esențială a sănătății și a prezenței vitale a fiecărui om în sistemul social.

Vor întreba unii: unde este conștiința aici? Conștiința de sine și conștiința etică, morală? Nu știu dacă partea aceasta este implicată cu adevărat în ceea ce edifică și menține stabilitatea unui om! Conștiința de sine este, mai degrabă, un instinct, cel care l-a trezit pe om din adormirea sa animală, primară. Iar conștiința etică, din moment ce este accidentală și întâmplătoare, nu poate fi o bază pentru ceea ce ne așteptăm să fie un om.

 

De ce ar mai trebui să apară încă o carte despre sufletul omenesc? Nu sunt prea multe astfel de cărți? Toate bibliotecile religiilor, toate cărțile sociologiei, psihologiei, psihiatriei dar și ale filozofiei în cele din urmă, au în vedere direct sau indirect sufletul uman. Milioanele de romane de dragoste și milioanele de volume de poezie nu fac altceva decât să cânte aceeași melodie a sufletelor noastre. Milioanele de picturi, poate miliardele de cântece ce s-au ascultat în sute de mii de ani de istorie socială, și s-au uitat majoritatea, au căutat să înțeleagă sufletul omului.

 

Răspunsul direct la această întrebare nu este posibil pentru că, indiferent de sinceritatea mea, ar fi încărcat de un fel de nemernicie. Cred că răspunsul stă, oarecum, în ideea că frumusețea și urâțenia sufletului sunt cu mult mai dulci sau mai amare decât cele ale trupului. Chiar dacă, practic, aproape nimeni nu crede această afirmație, văzând-o ca pe o simplă și demagogică teorie. Nu este, însă, căință, și nu sunt regrete mai mari ca cele ale soțului păcălit în tinerețe de frumusețea unei înfățișări după ce descoperă în ființa celui iubit sau a celei iubite un suflet real și adevărat, uneori necruțător de real. Poate negru, făcut scrum de grelele ascunzișuri umane: furie, răutate, egoism, frigiditate ori impotență, lene, comoditate, lipsă de altruism, de compasiune, de sensibilitate, lipsă de blândețe, de prietenie. Sau poate alb, curat, blând și bun. Nu se știe. Cel mai adesea sufletele sunt gri. Având și părți bune și părți rele. Dar, în realitatea precisă, puțini oameni pot inventaria cu sinceritate acele clipe ale vieții petrecute alături de un ,,suflet pereche”, cum le place poeților să îl cânte, compatibil și blând, prietenos și apropiat.

 

Punâdu-și la cale, la un moment dat în istoria foarte îndepărtată, o stare ce nu aparținea naturii fizice și nici celei informaționale: starea sufletească, omul se rupe de mersul firesc al evoluției naturale a speciilor vii. Multe alte specii au început și ele să lucreze la un rudiment de suflet dar au pierdut șansa de a fi în fruntea acestui concurs necruțător și au pierit sau dispar acum cu sufletele lor cu tot. Animiști, adică credincioșii străvechi, primari, erau convinși că și copacii ori pietrele munților sunt însuflețite.

 

Dar natura nu s-a lăsat păcălită de o astfel de întorsătură neașteptată. Cea pe care o ia frumusețea atunci când, după ce se naște și crește singură, pusă la cale genetic din piele, carne și oase își dorește și mai mult. Își dorește sentimente. Aceeași frumusețe, dar într-o altă lumină, se cuibărește în această mașină vie, undeva, bine ascunsă și ia forma unor senzații psihice și a unor stări greu de explicat. De la sentiment și nu de la simț, limba noastră sare la simțăminte, adică încarcă rigid şi fortuit sufletul cu simțire. Cu ceea ce simțim, cu acele senzații nici fizice, nici psihice, nici psihologice ci cu un fel de apăsare sau cu un fel de eliberare aproape imposibil de descris prin cuvinte. Acestea toate sunt adunate într-un cuvânt simplu, plecat de la suflarea, suflul tuturor viețuitoarelor ce consumă oxigen pentru a se încărca energetic, adică sufletul. Un fapt al limbii la fel de inadecvat.

În apărare, față de puterea sufletului, Natura a dat mai mult frâu liber instinctelor, cele ce se împotrivesc faptelor sufletești prin rațiunea directă a lui a fi și a persista viu și în lume.

 

Știința, chiar dacă pretinde, nu este încă în stare să lămurească prea bine, ce fel de amestec are sufletul în toate aceste calități ori defecte umane ce aduc bucurie sau o durere nesfârșită între oameni. Totuși, știința trebuie să recunoască faptul că sursa și apoi resursa acestora vine din interiorul omului, demonstrat nemijlocit și resimțit în fiecare om, de acel prea-gol când este înnourat și întristat și acel prea-plin când este vesel și bucuros. Prea gol și prea plin pe care poporul - revin la ideea numirii - atunci când și-a făurit limba, le-a numit suflet.

 

Tinerii nu pot fi convinși sub nici o formă să nu mai alerge nebuni după frumusețea vizibilă, dată de imagine, linii, culori, forme, volume, suprafețe din piele, carne și pipăit, mirosuri și gusturi ale buzelor și ale limbii, toate tributare instinctelor. Ci să fie atenți și la o altă parte a ființelor de sex opus, cea imposibil de găsit dar esențială pentru întreaga ființă: sufletul! Această constatare ne readuce la ideea că Natura nu a fost deloc atentă la fabricarea inițială a omului, sufletul alipindu-se mai târziu și conjunctural trupului ființei umane, ca urmare a unor traume și frici sau a unor bucurii și veselii asimptotice și imprevizibile. Pentru omul primitiv, abia coborât în savană, traumatice erau și groaza de a muri și fericirea de a fi. Am fost convins multă vreme că fapta cea mai meritorie a omului a fost construirea gândirii sale și, apoi, a limbii (cu întregul limbaj necesar comunicării), idee pe care am studiat-o cu asiduitate mai bine de trei decenii, lăsând concluziile acestui studiu în cartea Gândirea preistorică, (2020). Dar greșeam, acum am convingerea că fapta cea mai grea și cea mai demnă de apreciere a speciei umane a fost cea a construirii bucățică cu bucățică, a sufletului său.

 

Se va întreba cineva: în acest caz cum se mai înțeleg și se acceptă ideile despre nemurirea sufletului dacă acesta a fost construit de către om? Rezultanta acestui lucru stă în faptul că omul este cel care și-a construit propria sa nemurire. Aici, desigur, are un rol esențial și Natura. Pentru că o astfel de nemurire este datorată instinctelor și mai puțin puterilor sufletești ale oamenilor. Oamenii, luați unul câte unul mor toți, și vor muri până la sfârșitul veacurilor. Doar Omul, sau dar Omul, acel om generic, nu moare. Nemurirea este un fapt efectiv, concret. Dar nu prin individ ci prin specie. Prin perpetuarea fiecăruia se obține nemurirea și nu prin lupta directă a fiecărui individ cu timpul. Nu ne gândim niciodată că o simplă plantă își scutură semințele ca apoi să răsară din pământ în fiecare an, de sute de milioane de ani. Planta își încearcă nemurirea nu prin semințele și firicelul verde din acest an, ci prin întregul șir de plante și semințe care s-au perindat pe întreaga planetă în aceste sute și sute de milioane de ani. Noi gândim altfel numai cu referire la noi, la om, că ar putea avea o soartă diferită în ceea ce privește nemurirea sa. Însă numai acest mod de nemurire este singurul posibil în realitate. Trebuie să vedem sufletul prin puterea sa colectivă la fel cum suntem constrânși să vedem și veșnicia. Veșnicia nu poate fi una personală. Doar așa a reușit omenirea să cucerească Pământul întreg. Prin puterea tuturor, regăsită în fiecare și amplificată în anumiți indivizi deveniți esențiali pentru câteva clipe ale istoriei.

 

Omul nu putea să își ridice sufletul din altceva. Altceva, aflat în afara instinctelor sale. Lupta continuă pentru a trăi și pentru a putea rămâne în viață a modelat, fărâmă cu fărâmă, ceea ce a devenit apoi un mic nour imaginar, o aură a fiecărei ființe în care s-a depus și s-a acumulat ceva misterios și magic în același timp, imposibil de descifrat și de cuprins.

Sau poate că ne înșelăm, nu avem în noi decât niște scheme de stări și de sentimente. Care doar ne dau impresia că o mașină psihică vastă și complicată ne stăpânește orice mișcare a minții și a corpului! Adică, la fel conștiinței, datorată unui control al atenției noastre, nici sufletul nu este abordabil de către științe. Fiind o sumă de trăiri personale și în adâncime, nu i se pot face încă analize reale și demonstrabile experimental.

 

Așa cum nu pot înțelege timpul, adică viața și moartea, oamenii nu pot înțelege nici sufletul. De aceea sufletul este ignorat de către majoritatea oamenilor în realitatea sa istorică. Doar unele instituții și științe se ocupă declarat de suflet, cum ar fi teologia, adică Biserica, filozofia, morala, psihologia și psihiatria în parte. Abandonarea aparentă a sufletului face parte din puterea necesară omului pentru a trăi în jungla necruțătoare numită societate umană.