De la istoria
pur și simplu la o istorie mare
Istoria, privită ca un lucru
separat al lumii, s-a lărgit mereu. Precum o haină uzată sau o idee folosită
deja şi alăturată doar, societăţii de acum. Pe măsură ce s-a diversificat
știinţa ȋn multe multe știinţe felii, s-au alăturat tot atâtea istorii alipite
acestor felii de lucru. Istoria fabricării nasturilor sau cea a albinelor,
istoria fizicii sau cea a pâinii. Nu există un ceva căruia să nu i se poată
povesti o istorie a sa. În ultimul timp ȋnsă, contrar tendinţei de diviziune,
s-a ajuns şi la ideea unei istorii mari,
cea care să trateze evoluţiile esenţiale
despre lucrurile esenţiale. Cum pot
arăta lucrurile la nivelul unei
istorii mari, supraunificate, și cum pot arăta esenţele care contează ȋntr-o astfel de istorie?
În primul rând noţiunea de lucruri trebuie lămurită! De ce se spune
așa unor părţi ale gândirii? Spunȃnd lucruri
se petrece o poziţionare paradoxală cu chiar imaginea şi ideea de lucruri
concrete. Pentru că ȋn afara obiectelor ce se văd a fi lucruri și a faptelor sau
spuselor ce se socotesc a fi și ele niște așa zise lucruri, mai sunt numite
lucruri niște supraentităţi aproape abstracte, ce ni se par importante la un
moment dat. Importanţa acestor așazise lucruri, cum ar fi o stare de spirit,
ori o anume ȋnclinaţie, o tentaţivă, o nevoie, o obligativitate, o conduită etc,
derivă din sensul pe care acestea ȋl trasează vieţii fiecăruia sau vieţii
ȋntregului sistem social.
Ajungem repede la ideea sensului vieţii. Cel aplicat sau cel
resimţit, ori cel dorit? Sensul ȋncepe să câștige tot mai mult teren ȋn
competiţie cu bucuria, plăcerea sau fericirea, ȋmplinirea vieţii. Sensul se
pare că este mai puţin dependent de durată, așa cum se perimează celelalte
medalii pe care și le pune un om pe piept, dacă reușește desigur. De la sensul
vieţii la cel al speciei și de aici la cel al istoriei nu sunt decât doi pași.
Dar ce pași! La urma urmelor: de ce sensul
istoriei contează ȋn ecuaţia sensului unui individ? Pentru că istoria, adică drumul dus - ȋntors
al unei evoluţii, ce este aidoma nașterii fiecărui component al lumii vii,
copiază puterea de evoluţie a oricărei părţi sau a oricărui ȋntreg. Adică
istoria nu este doar o descriere cvasiliterară scrisă de unii oameni aflaţi ȋn
tribune, despre meciurile unor protagoniști, deveniţi pentru crâmpeie de timp
niște eroi?
Fiinţa umană și orice este
viu, nu pleacă niciodată de la un nivel nou ci renaște dintr-o origine relativă.
Mereu se reia viaţa dintr-un ou și mereu crește dintr-un punct, socotit un ou,
spre un volum. Expandează fizic dar și informaţional. Orice dorinţă a speciei de
a face o schimbare spre ceva mai avantajos trebuie să coboare ȋn ou și de acolo
să reurce spre noi cu noua sa formă, cea ajustată, modificată. Evoluţia a ales
acest pricipiu. De ce l-a ales așa? Îţi vine să crezi că lumea reală este, de
fapt, cea de la nivelul oului, cea mutiplicată ȋn miliarde și miliarde de
puncte de mărimea oului iar viaţa acelor jumătăţi de fiinţe ne devine suficientă.
O explicaţie posibilă este cea a păstrării, ȋn acest mod, a controlului asupra stabilităţii și a unei predictibilităţi obligatorii și
necesare. Altfel și-ar fi adăugat fiecare oricâte mâini, guri sau capete și
orice ar fi fost necesar. Ca ȋn poveștile cu balauri!
Ajungem la un paradox de
nepătruns. Dacă un răspuns la ȋntrebarea despre spermatozoizi sau ovule, dacă acestea pot fi socotite vii? este
sau nu este posibil. Dacă un spermatozoid este viu sau polenul florilor este,
de asemenea, viu, atunci viul nostru, cel pretins de noi, este doar un reziduu
material al implinirii unei trepte fizice prin fecundaţie. Nimic mai mult. Unde
se fabrică de fapt viul? Acolo se așază și istoria autentică, unde se fabrică
şi viul?
