Privire spre o predică despre minunea umblării pe apă

( Mânăstirea Recea  25. august. 2013 )

Motivul minunii este regăsit în chiar forma de explicare a esenţei acesteia, într-o frumoasă poveste filozofică : Doi călugări evlavioşi, de rang înalt, se îndreptau spre un vas acostat la malul unei mări. În apropierea portului ei trec pe lângă un cerşitor ce se ruga spre Dumnezeu cu ardoare. Dar rugăciunea nu era bine spusă. Aşa că cei doi îl întrerup şi îi spun cum este corect să se roage. Cerşitorul le mulţumeşte şi este fericit că va şti, de acum, să se roage cum trebuie. Călugării se îmbarcă şi ies în larg. La un moment dat toţi cei de pe vas privesc cu mare uimire spre mal, de unde un om, umblând pe apă, se apropia de vas şi le făcea semene să fie aşteptat. Când s-a apropiat cei doi călugări l-au recunoscut pe cerşitor. Acesta uitase cum să se roage corect şi îi ruga acum, umblând pe apă, să îi mai fie spusă odată rugăciunea.

Paulo Coehlo pleacă de la acestă poveste filozofică şi scrie o întregă carte pentru a spune ce puţin înseamnă ceea ce este în afara omului, în toate convenţiile rostirii, faţă de ceea ce este credinţa sa interioară.

Subiectul minunii prin care Isus merge pe apă pentru a-şi salva apostolii, îmblânzind marea, este estompat pentru a deveni o lecţie, atât apostolilor cât şi oricărui cititor al evangheliilor, de încercarea lui Petru în a-l întâmpina ieşindu-i înainte.

Atâta timp cât Petru, plin de credinţă, are convingerea că umbletul său pe apă este posibil, el va păşi spre Isus. Dar imediat ce vede şi realizează pericolul valurilor din jur, înspăimântându-se, picioarele îi pătrund spre adâncul apei şi spre înnec.

Credinţa, adică forţa de a face imposibilul de a păşi pe apă, presupune ignorarea firească a oricărui pericol. 

Dojana primită de la Isus, de către Petru, în timp ce era salvat de la înnec, este legată de limitarea credinţei pentru orice motiv de slăbiciune al oamenilor. Fiind motivul pentru care atât de puţini oameni pot să ,,umble pe apă,,.

Lecţia primită implicit de către cei doi călugării de la bietul cerşitor, ce nici nu ştia măcar că săvârşeşte marea minune, este uimitoare. Aparenţa credinţei nu este valabilă decât spre ceilalţi oameni şi nu contează. Spre sine şi spre Dumnezeu este valabilă o altfel de credinţă.

Despre eroii militari, stat şi popor

În 15 august am privit o ceremonie de aducere aminte a eroilor militari la Oarba de Mureş.

Statul, prin reprezentanţii săi, a organizat şi desfăşurat ceremonia.

Poporul a asistat.

Ai cui sunt eroii?

Eroii sunt ai statului ?

Sau eroii sunt ai poporului?

Statul consumă eroi, în istorie, pentru a exista.

Poporul doar se sperie de război, dă tinerii săi pentru consum şi apoi plânge 100 de ani, adică tip de patru generaţii:

plâng bunicii,

plâng părinţii şi fraţii,

plâng soţiile,

plâng copii.

Armata este prezentă.

Biserica este prezentă.

Politica este prezentă.

Microfonul este prezent. Adică vorbirea, cuvântul care i-a trimis la război pe eroii militari.

Lipsesc eroii. Ei sunt absenţii. Doar piatra monumentului pare a reprezenta simbolic ceva neclar. Adică o mulţime mare de tineri firavi, deznădăjduiţi şi speriaţi, fără noroc, ucişi.

În locul lor este prezentă asistenţa, fără a înţelege că ea este poporul. Poporul este şi cel absent şi cel prezent.

Armata trage salve.

Biserica se roagă.

Politica vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte.

Doar poporul nu face nimic. Rămâne dezorganizat, pitoresc şi curios. Poporul uită eroii şi aplaudă. Este spectacol în faţa lui, împăcare în rugăciune şi promisiune de speranţă.

Armata spune : ,,Ne pare rău!,,…

Biserica spune : ,,Dumnezeu să îi ierte şi să îi odihnească.,, …

Politica vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte.

Statul este prezent şi munceşte. Sărbătoreşte prin muncă.

Poporul este liber. Este sărbătoare.

Ai cui sunt eroii?

Eroii sunt ai statului?

Sau eroii sunt ai poporului?

La aceste întrebări nu am găsit răspunsuri în acea zi. Am privit crucile şi am citit numele eroilor cunoscuţi.

Trupurile lor au rămas aici, în Ardeal, dar numele lor sunt de departe, de peste munţii Carpaţi :

Soldat Mihalache Gheorghe

Soldat Dragomir Gheorghe

Fruntaş Cristea I. Constantin

Soldat Take Constantin

Caporal Dima Nicolae

Soldat Alimurt Saip

Fruntaş Varvara Gheorghe

Fruntaş Sata Dumitru

Caporal Văduva I. Ioan

Sergent Sorescu Marin

Citind acest nume: Sorescu Marin, gândul mă duce la poetul Marin Sorescu şi apoi la poezie.

La finalul ceremoniei, o săteancă în vârstă de 86 de ani, martoră a grozăviilor petrecute în 1944 la Oarba de Mureş, şi-a citit propria poezie, sinceră şi emoţionantă. Câteva versuri adânci, îndemnau pe cei prezenţi ca înainte de a pleca de acolo să treacă printre mormintele eroilor pentru a-şi dovedi astfel rostul prezenţei lor lângă eroi.

Şeful statului, aflat la ceremonie, a fost atât de impresionat de ideea acelor versuri, până acolo că în alocuţiunea sa a respus-o celor prezenţi, înţelegând esenţialul cinstirii amintirii eroilor militari. Devenind atent la acest lucru am avut pentru câteva secunde convingerea că va merge printre mormintele eroilor înainte de a părăsi platforma de ceremonii a monumentului.

Nu a făcut-o. Probabil iureşul şi graba l-au împiedicat. Nu au făcut-o nici armata, nici biserica, nici politica. Dar nu a făcut-o nici poporul în mod semnificativ. În câteva minute întreaga mulţime a plecat parcă uşurată, înfrântă de căldura amiezii.

Ai cui sunt eroii?

Ai statului ?

Sau sunt ai poporului?

Eroii nu mai sunt nici ai statului şi nici ai poporului?

Eroii nu mai sunt a cuiva de pe pământ?

Doar Dumnezeu îi poate primi cu adevărat pe eroi?  

Privire spre o predică despre minunea înmulţirii pâinilor

( Mânăstirea Recea, 18 august 2013)

Oamenii uitaseră de nevoia mâncării ascultând ideile - cuvinte noi, pe care nu le mai auzise nimeni până atunci. Ucenicii au cerut Invăţătorului să elibereze, adică să dea un răstimp de pauză mulţimilor din jurul muntelui pentru a căuta mâncare în localităţile din jur. Dar, contrar aşteptărilor acestora, Isus le-a cerut ca ei înşişi să hrănească mulţimea.

Cum au crezut ei că vor putea face asta?

Se gândeau la o nouă minune?

Sau se gândeau că vor avea ei acele puteri de a hrăni mii şi mii de oameni?

Evangheliile privesc şi la modul metaforic, spre uitarea foamei fizice de către auditoriu, în faţa adevăratei hrăniri, ce a spiritului.

 

Mâncarea despre care vorbeşte Isus este nu doar pâinea efectivă pe care o înghit oamenii, mâncând, ci şi credinţa. Chiar dacă minunea a avut loc şi în termeni materiali, adică pâinea frântă atunci s-a multiplicat oricât de mult prin distribuire şi redistribuire asemenea unei informaţii transmise ramificat, rolul minunii era nu doar de a hrăni mulţimile şi a le uimi spre a crede, ci şi de a-i învăţa pe ucenici.

Ucenicii nu primeau prin minune o certitudine nouă a naturii divine pe care o avea Isus. Nu aveau nevoie de aceasta. Sau aveau, dar numai pentru o consolidare. Ci primeau convingerea despre acea putere uriaşă, de a fi şi de a deveni prin credinţă. Minunile erau făcute mereu cu un dublu sens, cel spre mulţime şi cel spre ucenici.

Gestul esenţial al minunii pare a fi ascuns. Acest gest este cel al frângerii pâinii pentru a o împărţi apoi ucenicilor, idee uluitoare. Divizarea unei puteri şi distribuirea ei va duce spre multiplicare şi spre ceea ce noi înţelegem a fi minune. Frângerea pâinii, prin transfer din unitatea iniţială spre diviziunea următoare, cea care care va pleca instruind şi aducând crezare este acel gest. 

,,Lucian Blaga - Filosofia prin metafore” de Geo Săvulescu ( VREMEA, 2012)

O recenzie:

,, Poetul Lucian Blaga a fost şi este cel mai important filosof european al secolului XX”.

                                                                                                              Geo Săvulescu

Această afirmaţie, aşezată net pe coperta volumului al II-lea, al cărţii ,,Lucian Blaga Filosofia prin metafore” pretinde nu numai un adevăr pe care îl va demonstra doar viitorul gândirii ci şi o demonstraţie prezentă, ce trebuie sa fie inclusă în paginile acestei cărţi.

Cartea este apărută la editura VREMEA în colecţia FID, FAPTE IDEI DOCUMENTE, în anul 2012.  Primul volum al cărţii a apărut în anul 2000 la editura AB ROMÂNIA  colecţia FOCUL VEŞNIC VIU.

Subiectul, anunţat în titlu, are premisele necesare pe care se bazează afirmaţia despre poziţia filozofului Lucian Blaga între marii filozofi ai veacului al XX-lea, cea pe care o prezice mai sus autorul cărţii.

Relaţia dintre metaforă şi filozofie ar părea a fi dependentă, într-o perspectiva de analiză imediată, de chiar formaţia poetică a filozofului. Este însă, de departe, valabilă  construirea unui sistem filozofic bazat pe ideea metaforei cu o temeinică constituţie ştiinţifică, fără a fi obligatorie o formaţie de poet a creatorului unui astfel de sistem.

Cartea demonstrează cele pretinse într-o formă larg ancorată în religie, artă, poezie, muzică, medicină, psihologie, spiritualitate, ştiinţă, filozofie, societate, istorie şi în chiar discuţia sinceră, umană, directă şi bine rostuiă a unui om conştient de sine şi de realitatea din jur.

Medicul şi filozoful Geo Săvulescu reprezintă o categorie cu totul specială de oameni. Acei oameni care doresc să afle, totuşi, ceva despre consistenţa vieţii, a existenţei omului ca şi individ care trăieşte şi care are dreptul la răspunsurile câtorva întrebări. Ne naştem, creştem, trăim, percurgem viaţa şi la un moment dat trecem pe un alt tărâm, cel al nefiinţei. Toate acestea par a avea un rost, dar acest rost este opacizat de o aparenţă inconsistentă. Totuşi, ce anume transformă actele unei vieţi din posibil doar, în obligatoriu. Din ce cauză se întâmplă în vieţile noastre tot ceea ce se întâmplă? Ce rost au toate acestea? Probabil că un bătrân şi autentic călugăr ar zâmbi ştiind că nu se pot găsi cu uşurintă aceste răspunsuri pentru o viaţă reală, efectivă şi construită material. Şi că în nici un caz, astfel de răspunsuri nu conţin cuvinte ci doar idei cooptate metafizic prin spaţii ce nu sunt uşor accesibile în casele oamenilor, ci mai mult, prin chilii ori prin scorburile stâncilor, făra a se lasa uşor privite.

De ce sunt aşa de ermetic zăvorâte explicaţiile vieţii? De ce suntem puşi a trăi, a suferi sau a fi fericiţi şi a ne întreba fără a putea înţelege explicit aceste sensuri?

Cartea reuşeşte sa deschidă o geană de lumină optimistă asupra acestui subiect, găsind explicaţii în subconştientul uman, în acea personanţă, pe care a prezentat-o lumii filozoful Lucian Blaga.

Parcurgerea paginilor cărţii nu poate fi decât o delectare pentru un cititor interesat. Munca de a studia şi de a înţelege firele ce ţes, într-o formă globalizatoare şi generalizabilă, întreaga gândire a filozofului Lucian Blaga, nu a fost în zadar. A câştigat autorul cărţii, dar mai ales au câştigat cei ce doresc să cunoască şi să-şi adauge, citind cartea, filozofia blagiană dintr-un punct de vedere remarcabil.

Sinceritatea scrisului cărţii este debordantă, dacă se poate spune aşa despre sinceritate. Aici se poate.

De obicei oamenii, după ce înţeleg un lucru îl transmit celorlaţi cu o anume zgârcenie, repetând drumul nesigur al înţelegerii lor, pentru o asigurare, o confirmare pe care o cer în schimb, dar adăugând şi o ambiguitate din cauza unei păreri de rău. Geo Savulescu vorbeste despre Lucian Blaga ca şi când mii şi mii de oameni au parcurs deja şi au adâncit opera acestuia, aşa cum dânsul a făcut-o deja, de-a lungul unei vieţii, chemând astfel cititorul prieteneşte spre a fi curios şi pozitiv şi pentru a afla lucruri esenţiale şi importante despre opera blagiană.

Închei redând mai jos unul dintre ultimele pasaje ale cărţii, despre efortul de a scrie cartea şi despre credinţa autorului:

,,Aş dori să traduc în alte cuvinte ceea ce tot spun de destul de mult timp. Eumeros-ul nostru, parte a inconştientului nostru, descoperit cu acest nume - inconştient- de romantici, acest om interior a lui Augustin, inconştientul adus în clinica psihiatrică de către Freud şi de Jung, ridicat în filozofie de Lucian Blaga, inconştientul acesta cu partea lui bună, cu umeros-ul, cu lucrarea noastră asupra lui, poate fi o soluţie care să ne ajute să avem un suflet mai curat, să luptăm pentru a merita să fim fiii lui Dumnezeu!

Am încercat să folosesc doar gândul, gândul filozofic, acela ce poate pătrunde în necunoscut atât cât poate el, adică atât cât pot eu.,,

Somnul din biserică

Adormirea în liniştea bisericii, singure, poate fi o încercare grea din partea interiorului unui om sau poate fi o clipă de mers spre rai. Sau poate fi un vis al unor gânduri obosite.

Rugăciunea şi somnul se potrivesc oare? Să fie o separaţie obligatorie între acestea? Ori rugăciune şi trezire, ori somn cu uitare?

A cui este aţipirea cea scurtă, de câteva clipe poate, ce se strecoară între cuvintele rugăciunii? A omului, a firii, a răului sau a lumii fireşti?

Într-o seară, cândva, am poposit singur în biserica unei mănăstiri. Două măicuţe cântau încet şi duios. Atât de încet şi atât de duios de parcă se auzeau doar păsărele cântând. Liniştea era aşa de adâncă şi de grea, încât după un timp am adormit parcă, plecând înspre acel loc de unde se auzea cântecul.

Tânjesc, uneori, după acele clipe. Mi le amintesc ca pe ceva presus.

Sunt singur în biserica din staţiunea Furka, staţiunea ce are în braţe ,,golful cald”, anume săpat după forma unei furci, pentru îmbăierea zeilor de dincolo de ape, cei de pe muntele Olimp. La început credeam că este o poveste frumoasă, este o idee teoretică, însă îmbăierea în apele golfului nu este una firească. După ani de petrecere a concediului aici am devenit convins de adevărul sublimului acestor ape.

După amiaza petrec un mic răgaz în biserică. Căldura de afară devine determinantă, sunt orele de ascundere şi de somn ale localnicilor. Noi, cei din nord, unii preferăm să aşteptăm pitiţi, trecerea amiezii.

Ascult liniştea icoanelor şi le privesc cu gândul la întrebări. Uneori aţipesc pentru momente sau minute şi liniştea mă fură, uitând. 

Îmi amintesc despre strădaniile sfinţilor părinţi de a se împotrivi somnului. Acel somn era privit ca o încercare însumată celorlate, încercări ce odată trecute călesc voinţa supravieţuirii spirituale. Privesc chipurile sfinţilor părinţi şi îi admir pentru luptele lor date cu toate ispitele omeneşti. Ei nu au rămas anonimi.

Înţeleg despre somn că va rămâne pentru om un drum necunoscut. Iar pacea acestui drum nu este negativă, cum liniştea din clipele unei sporadice aţipiri într-o biserică pot fi o doar o mică mângâiere a sufletului.

Cele trei pietre

Este prea superficial a crede că omul nu este, la rândul său, o componentă directă a Realităţii, cu acele atribute informaţionale care îl leagă nemijlocit de ceea ce poate fi o ascundere a miezului informaţioal al acesteia. Trei atribute, ce ne par simple stări sociale şi psihologice ale minţii şi sufletului său, sunt de fapt trei pivoţi înfipţi adânc în altceva decât se consideră. Existenţa, prin bănuirea descinderii acesteia din Realitate, este reperul de bază al vieţii prin trei atribute ce permit accesul spre sensul trăit al acestei existenţe. Acestea sunt iubirea, tristeţea şi supărarea, cu întregul lor înveliş format din celelalte stări ale firii umane.

Realitatea nu este, nici măcar în închipuire, substanţă, energie, timp sau spaţiu. Este acea existenţă păstrată în informaţie, a cărei cunoaştere este posibilă. Firescul de a nu cunoaşte acea informaţie, existentă dar nealcătuită de om şi neîntemeiată încă într-o minte este lumea în care ne petrecem noi vieţile.

Iubirea dintre un om şi un alt om este, în cel din urmă înţeles, o validare obligatorie din exteriorul relativ fiecăruia şi o validare reciprocă a existenţei fiecăruia dintre aceştia. Este vorba de acea existenţă despre care spuneam mai sus că o are Realitatea. Omul este la rândul său o existenţă informaţională înainte de a fi palpabil şi de a se mişca pentru a se înscrie într-o viaţă. Chiar şi Informaţia numită Om este o Realitate necunoscută în mod firesc de către alte vietăţii ale naturii.

Tristeţea omului este, în cel din urmă înţeles, o stare din afara iubirii care validează o conştienţă mereu discutabilă a acelei existenţe informaţionale. Tristeţea este o întrebare asupra neechivocului pe care îl aduce iubirea pentru a crede în adevărul de a exista.

Făra ascunzişul în social al ,,credinţei în a exista cu siguranţă”, nici iubirea si nici trieteţea nu ar fi suficiente pentru o descriere interioară a descinderii omului dintr-o Realitate.

Supărarea omului este, în cel din urmă înţeles, o trezire, atât din iubire cât şi din tristeţe. Este un capăt al acestui şir de pietre aşezate în râul ce trebuie perpetuu trecut pentru a trăi.

Pentru a rămâne pe drumul vieţii, înfruntând iubirea, tristeţea şi supravieţuind supărării, validarea ideii de a crede în adevărul de a exista se poate căuta la Dumnezeu.

Aceasta explică de ce nu este posibilă o existenţă conştientă a unei lumi, a unor fiinţe, fără o terţă existenţă informaţională, a unei fiinţe supreme, numită Divinitate.

Un anume fel de aproximaţie

Dacă trăieşti în două sau mai multe lumi, marginile lor se numesc aproximaţii. Nu cred că poate cineva trăi doar într-o singură lume. Aproximaţia devine astfel o măsură normală a unei trăiri aproximative.

Aproximaţia înseamnă o trecere niciodată exactă, din a în b şi din b în a. A fi aproximativ nu este acelaşi lucru cu a fi inexact ci înseamnă o permanentă trecere, peste un pod iluzoriu, de la un lucru la altul.

Aproximativul înghite cantităţile exacte, imaginile sau ideile exacte, fară a le măsura. Lipsa măsurării cantităţilor exacte le trece în aproximativ, făcându-le astfel posibile.

Cine ştie ceva într-un mod exact? Sau cine se comportă exact cum trebuie sau spune exact ce trebuie? Sau cine poate fi cel ce trebuie?

Nimeni !

Presupunerea exactităţii este, deci, mai aprigă decât emiterea aproximării.

Nu este mai aproape nimeni de ceva dorit anume, nici prin aproximare şi nici prin exactitate.

Obsesia preciziei şi a exactităţii obosesc mai mult decât utilizarea inconşientă şi liberă a aproximaţiei.

Nici vitezele, cele care construiesc prin schimbare şi prin mişcare aproximaţiile, nu se pot evalua exact. O viteză, adică o fabrică a aproximării (devenirii) lucrurilor, are ea însăşi o măsură nefirească, aceea a exactităţii aproximaţiilor.

Un drum al unei evoluţii, privite prin rezultate precise, este o încărcătură suprapusă mereu de aproximaţii. Asumarea exactităţii este doar o dorinţă teoretică şi în cele mai ascuţite tehnici. Deci a fi aproximativ prin latenţa unei precizii este o cale normală şi nu a fi mereu precis.

Viaţa este trăită cu precizie doar în straturile adânci ale unor determinări necunoscute. La suprafaţă, acolo unde se respiră, se unduie permanent prin perindare şi formând timp, aproximaţiile.