Scriere şi oralitate

 Scriere şi oralitate  

Întrebare: Cine nu ştie cu adevărat?   Răspuns: Acela care nu scrie!

Această remarcă nu este valabilă doar în tehnică, unde este vizibilă şi evidentă, ci în orice domeniu social în care sunt necesare cunoştinţe.

Doar unele genii ale lumii şi-au permis o oralitate completă, lăsând în urma lor comentarii inepuizabile, scrise de către urmaşi. 

Scrisul este o amprentă a unui om, un tipar grafic al psihicului său. Dar este, mai ales, o oglindă a ceea ce ştie şi cum ştie. La prima vedere unele domenii par a fi orale, cele sociale de comunicare, religioase cu precădere, în care nu excelează scrisul. În mod paradoxal, însă, în aceste domenii scrisul presupune mai mult decât cunoaştere: o temeinicie a acelei cunoaşteri.

Cel ce se teme de scris este un om care se teme de propriile limite. Cunoştinţele lui nu sunt câştigate prin propriul său înţeles ci sunt împrumutate sau găsite întâmplător, în surse orale. Izvorul autentic al scrisului este lectura.

Din păcate, la români scrisul este privit ca o povară. Teama de scris vine dintr-o instrucţie superficială, suferindă încă din şcoala primară. Pare a fi necesară o materie în învăţământ în afară a ceea ce este ,,Limba şi literatura română (maternă)” care să aducă un nou mod de înţelegere celor două tipuri de comunicare, cea scrisă şi cea orală.

Oralitatea nu poate face casă bună cu nici un precept de management al calităţii. De aceea, oralitatea instalată, devenită mod de lucru, va duce în cele din urmă la faliment.

Acelaşi lucru se va petrece şi dacă se instalează o comunicare scrisă, doar simulată şi artificială.

Unul dintre pilonii sistemului de management adus, importat din vest, peste capetele românilor şi impus prin împrejurări istorice oralităţii noastre specifice, este ,,menţiunea scrisă”. Acea ,,documentare”, cum o denumesc standardele, a actelor fizice sau intelectuale a oricărui pas planificat sau făcut.

Înţelegerea ideii de documentare este imposibilă pentru cei mai mulţi din români, născuţi şi crescuţi într-o oralitate îmbibată în aproape orice. Şi cititul (lectura) este parte a oralităţii dacă nu redevine continuat, prin propria scriere.

Inteligenţa nu se poate consuma în oralitate. Oralitatea inteligentă este un sfat, dar trebuie depăşit nivelul de a sfătui. Sunt prea mulţi sfătuitori. O inteligenţă folosită preponderent oral ajunge să alunece într-un fel de prostie.

Nici răspunderea nu se poate consuma în oralitate. Actul de organizare oral este valabil doar în armată şi acolo doar în situaţii bine precizate. Pompierii se organizează prin oralitate la locul de acţiune. Dar şi limba sancţionează, pe bună dreptate această excepţie, tratând ca exemplu negativ şi neproductiv ,,pompierismul”. 

Istoria frumosului cuvânt ,,thalassa,,

 Istoria frumosului cuvânt ,,thalassa,,

Thallasa înseamnă mare, în limba greacă. Mi se pare a fi cea mai frumoasă numire a mării, pe care am auzit-o.

Grecia antică este rezultatul a trei popoare suprapuse. Herodot scrie că dorienii, veniţi pe la 1100 î.e.n, i-au copleşit pe ahei, transformându-i în scalvi. Dar aheii veniseră înainte cu câteva secole peste pelasgi, dorienii găsindu-i deja amestecaţi pe aceştia din urmă. Contrar faptului că o parte a Greciei, zona Atenei, Peloponez şi insulele, a rămas aheo-pelasgă iar restul s-a păstrat doriano-aheo-pelasgă, toţi aceşti greci despărţiţi şi duşmani vorbeau aceeaşi limbă.

Ceea ce nu se ştie: căruia dintre cele trei popoare i se datorează limba vorbită. Care dintre ele a elaborat-o şi a impus-o celorlalte?

Herodot, care a trăit la mijlocul mileniului, deci după 600 de ani, a mai găsit în peregrinările lui sate izolate din Grecia a cărei limbă nu o înţelegea. Era limba pelasgă. Atât aheii cât şi dorienii erau popoare continentale, care nu aveau cuvinte pentru mare şi ceea ce se leagă de aceasta, aşa că majoritatea acestor cuvinte sunt de origine pelasgă.

Xenofon care trăieşte în următoarea generaţie, unul dintre discipolii lui Socrate, povesteşte despre faimoasa expediţie Anabasis, a celor 10.000 de luptători greci, mercenari, plecaţi să lupte în războiul civil persan, între care făcea şi el parte. La reîntoarcerea spre casă, prin Asia Mică, ei întrebau pe localnici ,,Thalassa!”... ,,Thalassa!”..., iar localnicii, pelasgi care populau încă masiv aceste zone, înţelegeau că erau întrebaţi încotro este marea, pentru că era un cuvânt din limba lor. Nu se ştie de ce rasă erau pelasgii dar se ştie că erau de origine medio-orientală şi că au populat zona est europeană din Grecia, malul estic al Turciei de astăzi, până în nordul Mării Negre.

Cuvântul din limba română cel mai apropiat de thalassa şi care are legătură cu marea este talaz, adică val mare, provocat pe mare de furtună. Este o asemănare cel puţin frumoasă. Originea specificată în Dicţionarul explicativ este cea turcă, adică un popor continental, altaic, care abea peste 2000 de ani de la cele scrise mai sus, migrează spre Asia Mică şi are contact cu marea Mediterană. De ce?

I. Cuvinte de lemn: implicare, mobilizare, mentalitate, manifestare

Prefaţă:

Ar fi folositor un dicţionar al cuvintelor româneşti de ,,lemn”?

Ce însemnă ca un cuvânt să fie unul de ,,lemn”?

Adică un cuvânt care a suferit în trecutul recent, care a acumulat în muzica lui, a înregistrat o stare, dintre multele stări de atunci, specifică situaţiei socieţăţii.

Cu ce anume s-au putut molipsi aceste cuvinte? Cu idei de genul: fals, demagogie, artificial, slugărnicie, ascundere, incultură, incompetenţă, servilism şi alte astfel de tare sociale, care sunt perpetuate, în mod firesc, şi acum. 

Acest minidicţionar  nu este alcătuit pentru a proscrie în limbă o sumă de cuvinte nevinovate, nici pentru a da în vileag minţile celor ce le folosesc, ascunzându-se, ci pentru a constitui un fel de document istoric al ligvisticii, care vorbeşte despre sensul traumatizat al unor cuvinte sau expresii.  

I. Cuvinte de lemn: implicare, mobilizare, mentalitate, manifestare

1 - IMPLICARE

Implicare este un termen vechi, legat de regulă de cuvântul “acţiune”, de pildă “ne vom implica în toate acţiunile menite să...” A implica are sensul căpătat de intrare în horă, dar cu un sentiment, cu pasiune, cu patos, ceea ce naşte o contradicţie pentru că de regulă ideea face referire la un şef care se apleacă formal asupra celor mici, care trebăluiesc în cinstea numelui sau şi îl ajută vrând – nevrând, să avanseze.
Cine declară că se implică sau că se va implica în ceva, spune de fapt că va fi de acum şi mai nemilos şi mai nepăsător cu subalternii şi munca acestora, în scopul atingerii obiectivului comun. Când spune în loc de “mă voi implica” -”ne vom implica” atunci minte din capul locului, gândindu-se că nu va face nimic.

2 - MOBILIZARE

“Să ne mobilizăm!” Aşa încep îndemnurile la treabă, dar nu treaba în care să muncească cel ce spune, ci ceilalţi, aflaţi sub oblăduirea lui. Adică să adunăm toate forţele posibile şi chiar mai mult, dar şi cu o convingere patriotică “demnă de laudă”. Lauda este răsplata mobilizării celor care se mobilizează, ori răsplata înseamnă întâi bani? În locul lui “să ne mobilizăm” care înseamnă de fapt debandadă, cel în cauză ar trebui să spună concret fiecăruia ce are de făcut, cui se va adresa pentru fiecare dintre probleme şi tot ceea ce  trebuia să se ştie, adică să organizeze. Mobilizare înseamnă situaţie de criză, de război şi nu de muncă. Orice activitate neorganizată este în această situaţie.

3 - MENTALITATE

Termen onest, luat singur, dar care a ajuns să ascundă o grămadă de mizerii ale minţii celorlalţi, despre care vorbeşte cu superioritate mascată emitentul. Mentalitate acum, înseamnă prostie la a doua mână. Nu se mai spune despre mintea poporului că e joasă, dar multă - “proşti, da mulţi”, ci despre o „anume mentalitate” care face ca treaba să nu meargă. Hoţia se datorează mentalităţii, ca şi corupţia şi alte jocuri perverse ale societăţii. Votul nu funcţionează pentru că sunt în joc nişte mentalităţi.

4 - MANIFESTARE

Cuvântul “manifestare” se zbate săracul între era veche şi era nouă, el nu mai poate fi suportat ca termen desemnând o acţiune organizată de orice fel, ci doar cu sens de rezultat al unui gând, al unei stări de boală, exemplu: “se manifestă de obicei”. Totuşi numeroşi vorbitori oficiali îl întrebuinţează dintr-un reflex îndelung exersat.
Face pereche cu alte cuvinte, formând expresii, mai ales în legătură cu “prilej”: “Manifestările prilejuite de cea de a zecea aniversare a ….”  sau legat de “ocazia” : “cu ocazia manifestărilor prilejuite de “
“Manifestările culturale” este o altă forma de ravagiu a acestui cuvânt, orice eveniment cât de cât, devine iarăşi ,,manifestare culturală,, sau “manifestare organizată sub egida”. Trebuie să ne ferim permanent şi de cuvântul “egida”, care are la rândul său o familie numeroasă de termeni cu sunet de lemn.

Cuvântul ,,grevă”

Cuvântul ,,grevă”

În mod paradoxal originea în limba franceză a acestui cuvânt vine de la o situaţie oarecum opusă înţelesului iniţial.

Piaţa Greve, astăzi denumită Piaţa primăriei din Paris, era în Evul mediu locul unde se aplicau pedepsele capitale, loc unde a tronat mult timp spânzurătoarea oraşului. Tot aici a fost folosită ghilotina pentru prima oară, în anul 1792.

Locul era situat pe malul Senei şi era amenajat ca port prin îndesarea malului cu pietriş şi nisip, sens păstrat în variata a grevá, cu accentul pe a-ul final, adică a împovăra (cu cheltuieli, ipoteci, cu multe misiuni), grever, a greva, sinonim în franceză cu a încărca, a acoperi, a strivi. În apropiere s-a constituit  şi piaţa de mărfuri, cereale, făină, zahăr, lemn, cărbune, vin, fân, etc. locul devenind centrul oraşului.

Cu timpul, în această piaţă, toţi cei ce nu aveau de lucru veneau dimineaţa şi aşteptau o ofertă pentru acea zi de lucru, fapt cunoscut şi de către ofertanţi.

Pentru că aici se oferea munca la un preţ convenabil, mai târziu era locul unde veneau lucrătorii pentru a stăvili tendinţa ofertanţilor de a accepta preţuri scăzute ale zilei de lucru, fapt ce dăuna acestora, semănând ca şi fenomen cu ceea ce se cheamă astăzi, a se sparge o grevă.

A urmat ca aici să se petreacă întruniri şi adunări publice, demonstraţii.

Şi pe acest mers al sensurilor s-a ajuns ca să se spună ,,grevă” încetării colective şi voluntare a muncii pentru a se obţine revendicări.

Literatura online- are sau nu perspectivă?

    Literatura online- are sau nu perspectivă?

Interviu realizat de Cenaclul Lira21, prin administratorul Cristina Ştefan şi Editura ARTBOOK, întrebarile vă sunt adresate de editură prin Alexandra Ştefan, master în RP şi comunicare. Interviul se va publica în reviste partenere.
Acest interviu este menit introducerii unui capitol nou în literatura română, mai mult sau mai puţin recunoscut de teoreticienii de azi, Literatura online.

Intervievat : Cornel Mărginean

1.    Ce înseamnă pentru dumneavoastră literatura online? Cum aţi descrie în cateva cuvinte aceasta formă de exprimare artistică din mediul virtual?

Cuvântul ,,online,,. Eu nu sunt convins că este prezent oficial în dicţionarul limbii. Adică ,,în – linie,, cum înţelegem noi. Discrepanţa aceasta: ,,literatura în-linie,, adică ,,în direct,, precum o - transmisie la teve-, ca să folosesc o altă astfel de descoperire şi apoi prescurtare ingenioasă, este încă neclară şi neaşezată în interioarele noastre umane, firave şi sufleteşti. Literatura online este, cred, o metodă de trimitere si de primire rapidă, instantanee chiar, a rândurilor noastre scrise, dar nu cu amprentă asupra fundalului sensibilităţii presupuse de literatură, ca şi categorie artistică. Adică popor, limbă, sufletul colectiv şi limba colectivă alipită acestui suflet, devenită acea literatură despre care mă întrebaţi. Şi acum vine ideea virtualului, adică o singurătate care înconjoară fiecare scriitor/cititor, o carapace. Este exprimarea artistică dintr-o carapace benefică sau nu? Greu de spus. Aş dori să fie, dar nu am o idee despre ce va deveni în viitor această carapace a virtualului. Este temătoare ideea de virtual, pentru cine încearcă să o înţeleagă. Acum, în faza primitivă, pare benefică ca şi metodă de alinare a unei lipse, într-un fond greu de definit : psihologic, comunicativ, singuratic, de refugiu, de bucurie a unei împărtăşiri, de nevoia a fi prezent între ceilalţi, de recunoaştere, de formare şi creştere, de aflare în treabă, de alungare a plictisului, de câte şi mai câte…, Vor fi ştiinţe şi profesionişti în viitor, despre toate acestea, aşa cum spuneţi că va fi folosit şi acest interviu. Însă sufletul omului se dezvoltă mult mai încet, nici măcar epoca de hârtie nu este însuşită cum trebuie de acest suflet.

2.    O poziţionati diferit faţă de literatura tipărită? De ce?

Nu sunt diferenţe mari între una şi alta. Tehnic şi direct vorbind. Am scris rândurile iar tu le citeşti. Gata. O fi ăsta drumul? Câteva apăsări pe nişte taste şi: eu am zis-o, tu ai auzit-o. S-a împlinit oare ceva? Sau există o scârţîială, undeva, în acest mecanism prea uşor inventat. Ar spune cineva că este prea simplu. Acest gratis are un ascunziş.

Mersul la librărie, însă, căutatul, alesul şi cumpărarea unei cărţi era şi este o validare necesară. Dacă faci aceşti paşi, atunci sacrifici acele trepte ale scării, la capatul căreia se află bucuria ta. Este acest salt necesar, pentru a dori? Este la fel dorinţei pentru o femeie sau pentru un bărbat, să mă exprim bilateral. Ce ar fi dacă am avea totul fără un sacrificiu. Am pierde orice bucurie şi orice dorinţă de a avea o bucurie. Poate mă înşel, dar abandonul unei clădiri (librăria), aflate la o distanţă, al unor rafturi lângă care se trăieşte o stare de curiozitate vie şi al unor corpuri efective, pe care le strângi emoţionant uneori, în mâini, numite cărţi, este un act uman neexersat încă destul în istorie. De aceea o discuţie este necesară. Tehnica singură, prin dezvoltare excesivă, este cea care a împins aici literatura şi nu o literatură dezvoltată şi de o calitate nemaivăzută a necesitat o comunicare rapidă şi lesnicioasă a conţinuturilor sale. Acest lucru dă de gândit. Dar nu numai relativ la literatură.

3. Este literatura online independentă? Sau are nevoie de un suport tipărit pentru a avea o valoare mai mare?

Nu cred că suportul material are această menire de a mări valorea cărţii. În altă parte este, cred, dificultatea. Suportul material al unei cărţi, face paralelul cu suportul material al omului, cu chiar carnea şi oasele sale. Virtualizarea are limite şi ea. Ce ar fi să mai virtualizăm, în afara banilor, a comerţului, a cercetării şi comunicării tehnice şi ştiinţifice şi a artelor în general, a odihnei şi distracţiei şi a jocurilor, mâncatul nostru, baia, sexul (care are această tentă) şi apoi chiar şi forma şi constituenţa noastră corporală, ca în filmele SF? Aici este şi problema cărţii din hârtie. Ea ţine de aceste idei. Spun asta, pentru cei care iubesc aceste obiecte uimitoare, numite cărţi. Pentru ceilalţi oricum nu contează nimic din ceea ce dezbateţi cu acest interviu.

4.    Ce v-a oferit literatura online până acum? ( În sensul împlinirilor, al realizarilor şi al satisfacţiilor intelectuale)

Am publicat în mediul virtual, pe saituri de literatură din 2002 până astăzi, multe texte. Este dificil de spus dacă este vorba despre realizări, împliniri şi satisfacţii intelectuale. Este vorba despre o prezenţă facilitată de condiţiile tehnice generale ale interentului..

Am văzut poeţi buni la suflet, trişti, veseli, bonomi şi sensibili dar şi poeţi răi, duri, cârcotaşi şi nepăsători. Ceea ce este obiectiv de spus, este că am asistat la multe dispute, certuri şi subiectivităţi pe aceste saituri de literatură. Ascunşi de această virtualitate, unii îşi descarcă răutatea, frustările şi lipsa valorii iar alţii suferă şi se ascund şi mai şi în ei însuşi. Evident că aceste saituri au partea lor bună, de ateliere de creaţie, de formare şi rodare a exerciţiului limbii şi ideilor. Am văzut, însă, cum generaţii întregi de poeţi sau prozatori au intrat şi apoi au ieşit, supăraţi sau răzvrătiţi sau nepăsători, căutând alte saituri în care să se arate lumii. Nu este acum zonă socială care să nu se adune pe saituri, de la flori, grădinărit, acvaristică, pescuit, apicultură şi o mare mare mare sumedenie de pasiuni şi preocupări. Dar peste tot predomină o idee urâtă, cea a dificultăţii de a se comunica într-o armonie firească, aparent umană. Administratorii de astfel de saituri sunt nevoiţi să impună reguli şi să excomunice adesea din membrii sau să îi retrogradeze, etc, ceea ce, de multe ori, intră în nonsens cu ideile generale ale acelei preocupări, specifice saitului respectiv. Pot fi fi poeţi răi şi certăreţi? Vă întreb. Oare ce farmec mai are poezia, în sinea ei cea mai sine, scrisă de către poeţi răi şi certăreţi? Virtualul nu poate rezolva această problemă, cea a omului social cu instinctele lui fireşti şi nu prea literare, legate precum tinichiaua de coada câinelui.

În cei 11 ani de publicări în virtual, am încercat să nu mă amestec niciodată în ceva care nu ţine de literatură şi să nu alunec în ceea ce am descris mai sus.

Da, am avut mult de câştigat şi în multe direcţii. Calea online, este o şcoală care, cu bune şi cu rele, merită străbătută. Am adunat aceste scrieri publicate în aceşti ani în spaţiul virtual, până acum, în două cărţi, ambele publicate la Cluj, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă. Cartea ,,Eseuri despre înţeles,, în anul 2010 şi cartea ,, Originile energiei - trei întrebări despre energie,, în anul 2013.

Vedeţi! Eu consider, din punctul de vedere conservator, dar totuşi fundamentat într-un fel, ca şi împlinire o aşezare pe hârtie a celor două cărţi scrise. Nu pot lua în seamă existenţa în neantul interentului a fişierelor mele cu aceste texte. De ce oare? Poate că o nouă generaţie va fi mulţumită să posteze doar textele şi să le privescă pe ecran. Este o nouă mentalitate. Se inventează acum ,,cărţi,, electronice cu ecrane aproapiate de consistenţa hârtiei capabile sa stocheze mii de cărţi. Se vor salva astfel copacii padurilor. Este un lucru bun. Nimeni nu poate opri caruselul dezvoltării lumii pe motive oricât de valoroase ar părea ele. Doar lumea se opreşte, ea singură.

5. 5.    Ce influenţă a avut Cenaclul Literar Online Lira 21 asupra eului dumneavoastra creator, asupra tehnicilor de creatie si a traseului literar pe care îl urmaţi?dacă sunteţi membru activ în Cenaclul literar online Lira21

 Eu în acest moment doar doresc să devin un membru la acestui cenaclu, la invitaţia pe care mi-aţi făcut-o. Poate în viitor să vă pot răspunde la o astfel de întrebare.

6. Cum vedeţi literatura online în viitor? Credeţi că va suferi schimbări, caderi sau o influenţă din ce în ce mai mare în rândurile scriitorilor şi cititorilor? 

Este dificil de spus ce va fi. Există o relaxare intelectuală generală. Exemplul dat de politicieni asupra abandonării valorii umane, se va răsfrânge în tot ce ţine de societate. Nu ştiu ce va fi. Literatura online, ca şi orice fel de artă, nu are girul valorii, decât într-o măsură limitată de condiţiile de viaţă ale participanţilor. Sunt multe de spus, analitic şi organic, legat de ce anume poate fi sau nu pote fi, şi cum, de sorginte online în viitor în literatură. Dar influenţa este deocamdată mai mult promiţătoare şi mai puţin semnificativă. Instrumentul tehnic va fi din ce în ce mai perfecţionat, pentru că este fabricat pe banii unor firme mondiale, adică cel ce oferă comunicarea on-line, dar conţinutul acestei literaturi va evolua pe o cale ce nu ţine nici de on-line şi nici de cartea tipărită. Se crede, că poate însuşi mentalităţile şi gândirea omului vor lua o turnură determinată de ,,fenomenul online,,. Nu ştiu. Calea dezvoltării interioare a ceva uman, cum este literatura, este pe bună dreptate, cea dintre minte şi inimă. Această idee este descrisă de însuşi Dalai Lama. Eu o aplic acum viitorului literaturii. Îmi cer scuze că nu mă refer strict la literatura on-line. Dar este ca si cum aş vrea să ajung acasă dar nu atât de mult să ajung acasă ci cu ce vehicul să o fac. De aceea nu pot nuanţa, la cererea dumneavoastră această idee, pentru că nu cred ca ea permite o astfel de nuanţare.

Cu stimă, le doresc toate cele bune celor din Cenaclul Lira 21 şi doamnei Cristina Ştefan, o inimoasă şi sinceră prietenă a mea. 

Cea mai lungă zi : 21. iunie. 2013

,,Acea ţară doar se joacă” Sinergia, cadenţă metafizică a lucrului bine făcut dar şi victima sigură a politizării

,,Acea ţară doar se joacă”

Sinergia, cadenţă metafizică a lucrului bine făcut dar şi victima sigură a politizării

Se vorbeşte în orice profesie despre calitatea de a fi sau nu un bun profesionist. Cel mai clar criteriu al aprecierii este cel al rezultatului. Sunt însă puţine profesii în care oamenii nu au necesare şi trepte ale comunicării, formând echipe, grupe, colective, intreprinderi, companii, direcţii, ministere, etc. Acestea au alături de rezultatul individual, al fiecărui angajat şi un rezultat global. Obiceiul conducătorilor buni de a aprecia un om, în sensul de a-şi aplica cunoştinţele cât mai competent, nu este însă legat doar de rezultatul muncii lui directe ci şi de cel al circumstanţei profesionale de a lucra singur sau de a lucra într-o echipă. Fac această apreciere, privind ,,sinergia” ce se autocrează sau nu în cadrul acelei echipe, grupe… cu plecare de la fiecare membru al acelei echipe, grupe…. Pentru a accepta existenţa sinergiei, adică a acelei energii a grupului, şi pentru a putea iniţia şi a detecta prezenţa acestui fenomen miraculos este necesar ca acel conducător să fie la rândul său un bun profesionist în acel domeniu. Acest gen de apreciere nu este întâmplător pentru că izvorul unei productivităţi reale a muncii constă în existenţa acestui mecanism, aproape metafizic, ce se instaurează în sistemul creat de cei ce îl formează.

A lucra bine într-o echipă nu are limita de măsurare doar în amabilitate, sociabilitate, comunicare, bun şimţ, corectitudine, respect, ajutorare şi o seamă de astfel de calităţi umane care, fără îndoială, au o mare importanţă. Mai există o automăsurare a calităţilor profesionale pe care o dă capacitatea de includere sinergică în grupul de profesionişti care fac o muncă împreună. Acest mister al naturii, sinergia, presupune că, din punct de vedere uman dar mai ales profesional, persoanele participante să formeze un tot care să funcţionaze singur, să funcţioneze ca şi de la sine, cu un rezultat mai mare şi mai bun decât suma rezultatelor individuale ale fiecărui membru. Este precum o orchestră muzicală ce este sincronizată şi armonizată astfel încât melodia rezultată să sune mai frumos, mai plăcut, decât oricare dintre instrumentele care o compun.

Îmi mintesc de vremea când, tânăr fiind, din cauza apartenenţei la o familie numeroasă,  în vacanţe lucram în diferite echipe de constructori şi am trecut prin toate etapele de lucru, de la cea de ajutor necalificat până aproape la cea de meşter, însuşindu-mi la un nivel cât mai intim tehnic, mai multe meserii, zidar, tencuitor, finisor, zugrav, faianţar, dulgher, fierar betonist, mozaicar. Spun ,,aproape la cea de meşter” pentru că profesia mea finală s-a dovedit a fi una ,,aproape abstractă”, aceea de energetician în producerea de energie electrică de mare putere. În fiecare echipă în care am lucrat am simţit organic, ceea ce se numeşte sinergie, acel tempou, acel sincronism armonic ce împingea echipa spre rezultate care păreau de neatins la începerea lucrării. Repartizarea sarcinilor se făcea aparent automat, pregătirea sculelor şi a lucrării, prevederea necesităţilor viitoare, trasarea căilor de urmat, al drumului critic, aplicarea prevederilor planului tehnic, întărirea unui punct întârziat, aprovizionarea cu cele necesare, prepararea igredientelor, probele înaintea aplicării, aşteptarea activă a unei faze ce necesita astfel de timpi, verificarea calităţii erau etape ce se derulau singure, într-un mod care întotdeauna mă uimea şi mă încânta. Am resimţit aceste stări uneori, când mai târziu am condus activităţi mult mai mari, ca cele ale exploatării sau reparării unor blocuri energetice din poziţia de şef de secţie sau din cea de director tehnic. Evident că un rol important, ca şi cel al dirijorului într-o orchestră, îl avea meşterul. Acesta imprima şi stabilea prin toate calităţile lui, umane şi profesionale, cadenţa lucrului bine făcut. Doar după câteva ore de muncă un meşter era capabil să măsoare calităţile fiecărui membru al echipei pe baza capacităţii lui sinergice de a se încadra sau nu în ritmul de muncă la nivelul de calitate cerut. La sfârşitul programului meşterul spunea fiecăruia dacă mai vine sau nu mai vine a doua zi la muncă neuitând să îi laude pe cei ce rămâneau. El avea un obiectiv pe care trebuia să îl atingă, avea nevoie de plusvaloare. ,,El nu se juca”. 

Politizarea este acea punere pe posturi de ,,dirijori”, în diverse profesii a unor oameni care pot avea, fără îndoială, calităţi umane deosebite, însă nu au ajuns la cunoaşterea ,,partiturii” mai bine ca oricine din acea orchestră, respectiv echipă, grupă, colectiv, intreprindere, companie, minister. Aceştia nu vor putea aduce acel sistem uman în punctul în care ,,natura singură” să creeze sinergia cea aducătoare a calităţii, a acelui lucru bine făcut. Tristeţea constă în faptul că majoritatea celor ce se îndreaptă spre politică nu au cunoscut în viaţa lor momente de a se integra într-o astfel de horă a sinergiei muncii. Ei pot fi oameni de treabă, oameni de bună credinţă, amabili, buni camarazi, dornici de muncă dar nu pot ,,invoca acest zeu al sinergiei” pentru sistemele pe care le conduc. Este de necrezut pentru politicieni că acest fenomen natural, aflat deasupra oamenilor, chiar există şi chiar are efect şi chiar aduce calitate şi cantitate, stând la baza productivităţilor mari şi al succesului oricărei activităţi umane de grup. Clasa politică nu trebuie să îşi asume conducerea nemijlocită a activităţilor ţării de la cel mai înalt până la cel mai mic nivel ci trebuie să îşi asume găsirea acelor ,,dirijori” capabili să conducă sinergic şi să îi aşeze în fruntea activităţilor ţării de la cel mai înalt până la cel mai mic nivel. Este singura cale de aducere a plusvalorii, de aducere a dezvoltării. Fără aportul sinergiei în orice sistem social de muncă nu se obţine nici un rezultat, fără a mai fi vorba de o performanţă. Nefăcând aceasta, într-un sistem politizat, într-o ţară politizată, chiar dacă se munceşte din greu şi din zori până în noapte, rezultatele cele aşteptate nu se vor arăta vreodată. ,,Acea ţară doar se joacă”.

Apostolul Petru este încă om pentru că încă nu a plâns

Apostolul Petru este încă om pentru că încă nu a plâns

Unul dintre pasajele biblice ale Noului Testament ce uimeşte prin conţinutul său aparent firesc, prin sinceritatea omenească, este cel al promisiunii neţinute de apostoli, în special cea a apostolului Petru, de a nu îl părăsi pe Isus, chiar cu preţul vieţii. Declaraţia avea în faptul de a fi vorbită, sâmburele gratuitului exces uman. O astfel de declaraţie făţisă a unui devotament total, a unei devoţiuni, este firească?

Fuga apostolilor atunci când Isus este prins, abandonarea datorată fricii şi a instinctului de conservare va deveni ulterior un motiv temeinic de a lupta spiritual şi de a o învinge atunci când vor fi prigoniţi. Regretul tardiv al trădării salvează mai mult personalitatea apostolilor decât o face tăcerea prevăzătoare faţă de falsul unei declaraţii făţişe de devoţiune, abandonate apoi.

Somnolenţa apostolilor, în vreme ce Isus era cuprins de o mare tristeţe, este parcă anume venită să îi aducă mai multă singurătate. Este în firea omului să se teamă iar lumea blândeţii pe care a arătat-o Isus apostolilor nu i-a pregătit pe aceştia pentru o ferocitate eroică şi pentru o agresivitate menită să îl apere în faţa unor eventuali vrăşmaşi fizici. Probabil că oamenii devotaţi unuia ca Baraba ar fi procedat cu fermitate şi duritate, apărându-şi idolul. Aici se ascunde un paradox al învăţăturii lui Isus, în contrastul dintre blândeţea spirituală permanentă pe care a transmis-o şi surpriza urâtă a realităţii înconjurătoare. Era ceea ce dorea Isus să alăture în lume, fiind esenţialul credinţei pe care a transmis-o semenilor. Comportamentul apostolilor era o consecinţă indirectă a blândeţii, a neputinţei acestei blândeţi sau era o uitare a Învăţătorului lor în favoarea salvării propriilor vieţi?

Ce puteau face apostolii pentru a se comporta în acord cu credinţa lor? Ar fi trebuit să rămână lângă Isus? Să fie şi ei prinşi şi legaţi, duşi împreună cu Isus pe drumul spre cruce? Pentru autorităţi în acel moment apostolii nu reprezentau un pericol şi nu erau un pericol. Ei erau încă acei oameni neputincioşi, obişnuiţi, pe care îi descriu evangheliile. Şi voiau doar să se salveze omeneşte. În vreme ce Isus nu voia să se salveze în acel mod, uman, cel al fugii pentru că nu era om. Era Omul-Isus. Abea după ce au rămas singuri pe pământ apostolii au urmat să procedeze la fel, să nu aleagă calea de a fugi pentru a se salva din faţa prigonitorilor. Ce s-ar fi petrecut în istoria lumii dacă apostolii ar fi fugit şi s-ar fi ascuns în munţi pentru tot restul vieţii lor?

Petru nu a crezut în limitele pe care le avea Isus faţă de cei ce au venit să îl prindă. Acesta credea în forţele divine pe care Isus nu dorea să le folosescă în apărarea sa şi aceasta pentru a împlini cuvintele proorocilor. Înţelegând prin plânsul său cu amar, după ce se lepăda-se în acea noapte de trei ori, aşa cum îi prezisese de seara Isus, Petru nu mai este la fel de uman. Abia în urma acelui plâns Petru devine din om-elev-ucenic un om-apostol.

Un poet şi o suită de surprize

Un poet şi o suită de surprize

Fostul meu coleg de armată şi de facultate, Radi Codruţ, din Comarnic, despre care nu mai ştiam nimic de multă vreme, şi-a lansat de curând a şasea carte de poezii. Telefonul pe care l-am primit de la un număr necunoscut a fost reîntâlnirea cu el. Aflase numărul de la scritorul Dănuţ Ungureanu, un prieten apropiat, acesta fiind prezent la Sinaia cu ocazia lansării.

Am primit apoi, prin poştă, 5 (cinci) volume de versuri. Primul volum ,,Răspântia zeilor” 2002 este dedicat amintirii tatălui său dar şi unui regretat unchi de-al meu, George Mărgineanu, care a trăit la Breaza cea mai mare parte a vieţii. Relaţia apropiată dintre unchiul meu şi poetul Codruţ Radi a fost o veste prin care mi l-am amintit pe unchiul meu şi preocupările lui intense pentru enciclopedism şi lectură filozofică.

Şi o altă surpriză, a fost aceea să aflu că inginerul Radi Codruţ a devenit librar încă din anul 1992 şi că deţine o librărie, denumită Flower Power, în staţiunea Sinaia, de pe urma căreia şi duce traiul.

Am trecut prin lectură volumele de versuri, de dimensiuni mai mici, obişnuite pentru cărţile actuale de versuri, pe alocuri cu insistenţă, în altele cu visare sau voiajor, sau cu atenţie, pentru a-mi reaminti pe tânărul pe care îl cunoscusem acum aproape 40 de ani : ,,Răspântia zeilor” 2002, ,,Autoportret metafizic”, 2002, ,,Dincolo de a fi” 2008, ,,Porţi de...vreme închise” 2013, ,,În..treimea ocultă” 2014.

Fotografiile de pe coperţi, în care fostul meu coleg postează o barbă impunătoare, ce aminteşte de cea a lui Nicolae Iorga, previn supra unei presupuse gravităţi a ideilor ascunse printre rândurile din cărţi, gravitate într-un plăcut şi salvator contrast cu vioiciunea şi sinceritatea, bunătatea glasului celui de la telefon.

Pe parcursul anilor colegul meu, poetul, îşi cizelează continuu stilul, scriitura, căutările lui, experimente de stil, vers alb, vers alb aşezat în scară, spiralat, învăluit cu ideea, vers cu rimă, vers cu proprii şi personale neologisme, aduse din condeiul solicitat de ritm, idee sau sunet intern, apoi haiku asamblat în triade paginale, toate sub o anume tristeţe şi un devotament pentru un tărâm poetic dus spre straniu, aproape spre insolit.

Cred că în sufletul lui există o cale bine ascunsă pe care se scoboară prin peşteri neştiute nici chiar de el, pentru a găsi locul de a se aşterne singur pentru a trăi şi a scrie poezie. Altfel nu pot să-mi explic nevoia de tendinţă generală spre un Eclesiast impersonal, spre o supraseriozitate, neclintită nici măcar de ideea ironiei sau cea a isteţimii uşoare, care să salte versurile spre mintea vie a cititorului.

Este pentru mine surpriza cea mai surpriză, să-l cunosc pe Radi Codruţ printr-un să-l re-cunosc nou, prin poeziile sale. Îmi vine să zic despre un teribilism literar, dar nu cred asta din cauza consecvenţei de a scrie în acelaşi aproximativ registru de 12 ani încoace. Ce sursă, muză, îl inspiră?, ce ,,fântâni” are el în suflet? cum zicea Haşdeu izvoarelor de inspiraţie, de are nevoie de atâta aşa spusă ,,deşertăciune,, - nu ştiu.

Înţelegerea poeziei prin partea sa filozofică, de fond, atribuită unei realităţi insensibile la sentimente simple, normale, la banalul ce nu poate fi zugravit grav, prin cuvinte obuz, de artilerie antiaeriană.

Prietenul meu este un colecţionar de cuvinte grele, cu densitate poetică mare, care îl ajută să se ducă prin zone metafizice, echipat ca un scafandru de mare adâncime. Am luat şi eu o trestie în gură, prin care să respir, de sub apa groasă a poeziilor. Este o valoare diferită a acestor poezii faţă de valoarea presupusă a poeziilor ce se scriu acum, pe care eu nu o pot cântări uşor. De aceea închei prin a mă înclina în faţa acestor volume de versuri care îşi aşteaptă viitorul şi deschiderea spre lumea lor deosebită şi îi doresc prietenului meu cale lungă şi adâncă, la fel celei de până acum, în poezie.       

Ponţiu Pilat

 Ponţiu Pilat

Sau Pilat din Pont, adică Pilat de pe meleagurile Mării Negre, era guvernator al imperiului roman pentru provincia Iudeea, între anii 26 e.n şi 36 e.n., pe vremea împăratului Tiberiu.

Ascultând Crezul creştin se sesizează o anume disonanţă între mesajul acestui text, luat în întregul său, şi citarea perioadei istorice respective sub numele lui Ponţiu Pilat.  

În primul sinod ecumenic, cel de la Niceea, din anul 325, s-au compus primele opt afirmaţii de credinţă ale Crezului creştin. În cel de-al cincilea articol al Crezului, care are următorul conţinut:

,,Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat, a pătimit și S-a îngropat.”

alături de faptele fundamentale ale Mântuitorului apare înserat numele acestui guvernator. Aceasta este într-un consens parţial cu cele pe care le relatează evangheliştii relativ la cele întâmplate în procesul care a avut loc.

Izvoarele istorice vorbesc despre Pilat că a fost ,,un om crud, corupt, lipsit de sensibilitate şi fără principii". Disonanţa constă în acest aspect, rămânerea amintirii multimilenare a acestui om în conţinutul unuia dintre cele mai importante documente ale umanităţii, în discordanţă cu trăsăturile lui.

La Niceea a fost oare pusă în discuţie sau nu această disonanţă sau s-a luat ca atare numele lui Pilat şi s-a aşezat în al cincilea articol al Simbolului creştin, cum i se mai spune Crezului, cu uşurinţa pe care o are un istoric care descrie cu obiectivitatea sa posibilă faptele, locul şi timpul istorisirii sale.

Faptul de a se detaşa de intenţiile preoţilor şi ale mulţimii printr-o ,,spălare pe mâini”, intrată de asemenea în istorie, are o importanţă la nivelul doar a unei atenuări a vinovăţiei generale faţă de cele petrecute. Comportamentul soldaţilor romani nu este de natura de a crede că pe Pilat l-a preocupat cu adevărat soarta Lui Isus. Comportamentul său politic şi cedarea lui atunci când a fost şantajat că va fi pârât împăratului nu aduce argumente pentru a fi stimat faţă de cazul în care ar fi fost un alt guvernator, care probabil ar fi procedat la fel.

Până la Sinod trecuseră doar 300 de ani, era o trecere încă puţină de timp. Guvernatori militari încă domneau asupra provinciilor romane în timpul sinodului de la Niceea. Părea firească referirea la Pilat sau nu părea firească?

Rostirea numelui acestui guvernator timp de două milenii de către miliarde de oameni în pronunţarea Crezului lor are o importanţă ce duce spre ideea similară sanctificării acestuia. Mai adecvată istoric ar părea o referire la vremea, zilele împăratul Tiberiu. ,,Zilele lui Ponţiu Pilat” este o referire la o epocă ce cuprindea o mică întindere a lumii şi nu este consonantă şi suficientă la scara universală, cea a Bisericii, pentru carierea unui funcţionar imperial corupt, anonim, ce a condus în numele împăratului provincia Iudeea pentru zece ani, chiar dacă a avut un rol oarecum binevoitor şi imparţial în ceea ce s-a petrecut cu Isus.

 (Biserica ortodoxă etiopiană dă acest atribut, cel al sanctificării, lui Pilat. (wikipedia))

Este posibil ca intenţia autorilor Crezului să fi fost aceea a accentuării dramatismului răstignirii prin invocarea expresă şi nominală a guvernatorului roman. Rolul său de judecător, ce se lasă dus de curentul politic pe de o parte, iar pe de alta, recunoaşte nevinovăţia celui pe care îl condamnă, rămâne însă un compromis făcut mai mult în propriul interes.

Există doar un singur accent favorabil, acela al împlinirii profeţiilor referitoare la soarta sacrificială a Mântuitorului.

Ca şi o concluzie, rămâne o întrebare şi un mister al istoriei creştinismului prezenţa numelui acestui guvernator în textul Crezului.       

     

Cuvântul ,,împărtăşanie,,

Cuvântul ,,împărtăşanie,,

De curând am avut o revelaţie anume asupra înţelesului acestui cuvânt. Pe de altă parte trebuie să spun, din capul locului, că probabil o mulţime de oameni îi cunosc semnificaţia şi practică relaţia de ,,împărtăşire,, conştient şi în cunoştinţă de cauză. Acest cuvânt se deosebeşte de cel al ,,împărtăşirii,, unui sentiment sau al unei idei cu ceilalţi oameni.

Luat semiotic, adică într-un anume fel al gramaticii limbii, cuvântul are trei părţi, şi anume: ,,în-parte-şanie,,.

-componenta finală, adică ,,şanie,, este o terminaţie care aplică asupra substantivului central ideea acţiunii ca şi terminaţia ,,şire,, din cuvântul ,,împărtăşire,,. Adică se realizează actul, acel ,,în parte,, din începutul cuvântului.

- ,,în,, devine ,,îm,, din cauza aşezării lui ,,n,, în faţa unei consoane şi presupune o interioritate a subiectului prin devenire ca şi parte

-,,parte,, este esenţialul acestei idei la care se referă construcţia cuvântului.

Aşadar sensul cuvântului se poate traduce prin a intra ca ,,parte,, constituentă în întregul care cuprinde această ,,parte,, Întregul ce cuprinde ,,persoana,, care devine în acest fel ,,parte,, este liturghia. Deci ,,a se împărtăşi,, este cuprinderea individuală a unui participant, a unui om, în conţinutul adânc al liturghiei. Fiecare liturghie evocă şi realizează la scara unei biserici, etapele ,,cinei cele-i de taină,,. Isus coboară în altar la invocaţia cuprinsă în întregul ansamblu pe care îl reprezintă liturghia şi transferă pâinii şi vinului, trupul şi sângele său, pentru ca omul venit la liturghie să devină, la fel unuia dintre apostoli, un apropiat sufletesc al său.

Gestul simbolic al luării pâini şi vinului din mâna preotului este momentul în care persoana individuală, enoriaşul, face de acum parte integrantă din întregul sacru al liturghiei prin devenire din ipostaza de ,,participant,, audient, în ipostaza de ,,subiect central,, al întregului act liturgic ca şi scop pe care îl are această ceremonie religioasă.

Punctul culminant al liturghiei este contopirea celor două ipostaze a unui om venit la biserică, acel punct în care el ,,devine parte,, din ,,taina cinei lui Isus,, ce se oficiază în fiecare duminică.

Simplitatea cuvântului ,,împărtăşanie,, este uimitoare pentru mine, prin ascunzişul pe care dezvoltarea sa gramaticală îl face într-un fel opac şi tainic şi prin existenţa faptică a întregului său înţeles dar care totuşi se face cunoscut prin aceşti paşi de logică, care au fost expuşi mai sus.

Despre cei blajini şi despre sfinţi

Text inspirat de o predică de la mânăstirea Recea.

Nici un om nu este întru totul blajin aşa cum vorbesc legendele despre oamenii blajini. Aceşti oameni trăiesc izolaţi, la marginea lumii, precum o scuză a idealizării presupusei lor existenţe, şi li se trimit, în tradiţia populară, coji de ouă înroşite, pe apele râurilor pentru a li se vesti şi lor despre Învierea Lui Isus. Îndepărtarea dată pentru locul de vieţuire al celor blajini, cei nu ştiu acolo nici de evenimentele vieţii religioase, neaparţinând nici măcar unei astfel de vieţi, are un substrat tulburător. Religiozitatea personală, intimă, îl trimite uneori pe un om pe acele tărâmuri ale blajinilor.

În schimb un om poate fi în mod evident unul rău şi departe de a fi unul blajin.

Instoria oamenilor sfinţi, are o trăsătură uimitoare. Această uimire m-a determinat să încerc să înţeleg alăturarea în lume între oamenii blajini pentru viaţa lor şi oamenii deveniţi sfinţi pe drumul pocăinţei. Cea mai mare parte a acestor oameni sfinţi au avut o primă parte a vieţii cu fapte păcătoase. Apoi o perioadă a conştientizării păcatelor şi a întoarcerii lor spre Dumnezeu. Şi apoi acea ultimă parte a vieţii ce îi ridică la înălţimea sfiinţeniei, cea în care au pătimit pentru credinţă.

Sunt atât de multe vieţi ale sfiinţilor povestite în tradiţie în care întoarcerea, pocăinţa celui ce a fost rău şi apoi bun, a devenit o victorie a creştinismului istoric. Cel mai adânc exemplu este cel al apostolului Pavel, cel care din prigonitor devine prin trezire pavăza celor înainte prigoniţi.

Revenirea din păcat este discutată cel mai adesea prin parabola fiului risipitor. Isus spune prin parabolă că grija firii este pentru a-l salva pe cel rău şi mai puţin spre alinarea suferinţei inevitabile a celui blajin. Dar se ştie că filozofia nu a rămas neatentă la soarta fratelui fiului risipitor. Adică a celui rămas acasă, neinvestind, sau mai precis, nerisipind nici un ban în satisfacerea curiozităţii omeneşti şi a trăirii păcatului. Filozofia pune în discuţie, măcar în mod analitic, acea nedreptate ce se petrece între viata unui fiu risipitor- reîntors, şi viaţa fratelui scestuia, rămas acasă. Acest frate al fiului risipitor este reprezentarea omului blajin, cel care nu va deveni niciodată un personaj erou pentru nimeni, nicidecum al istoriei religioase, cum vor deveni sfinţii, ci va fi pentru totdeauna un om cuminte şi anonim.

Cei mai mulţi dintre oameni sunt în acest anonimat cuminte nişte bajini. Ei nu crează nimănui o bucurie a reîntoarcerii lor dintr-o ipostază a unor păcate, încât să devină luptători ai dreptăţii religioase.

Aşa cum un preot de parohie, ştiindu-şi de generaţii enoriaşii, şi pe cei născuţi blajini şi pe cei născuţi răi, nu sesizeză cu nimic prezenţa parcă firească a celor blajini dar se bucură ca de o victorie pentru re-venirea la biserică a celor răi, lăudându-i.

Ca şi cum s-ar spune că religia îşi direcţionează energiile salvatoare spre cei răi, la fel tatălui fiului risipitor, iar celor blajini le rămâne acel parteneriat pozitiv dar doar subînţeles, dintre un tată şi un fiu.

Aceasta este o tristeţe, a întelege că religiile în istorie au avut mereu o ţintă privilegiată spre cei răi. Ca şi cum ar trebui să acceptăm că răutatea oamenilor ar fi pus de fapt la cale până şi descoperirea frumuseţii spriritului.

Se pune întrebarea dificilă: dacă tratamentul celor blajini este suficient de explicit în biserică?

Pentru că suferinţa celor blajini, într-o lume a asaltului oamenilor răi, nu este cu nimic mai prejos decât suferinţa pocăinţei şi a regretului oamenilor răi.

Sau: biserica se rezumă la aceaşi poziţie ca cea pe care o adoptă tatăl fiului risipitor pentru fiul său rămas acasă?

Adică la a se presupune o înţelegere implicită, nerostită asupra răsplătirii lui prin moştenirea averii cereşti, doar tacit şi de la sineînţeles.

Paradoxul găsirii unui răspuns stă în paradoxul psihologic de fond al oamenilor. Nimeni nu se consideră, din pricinile instinctuale ale conservării, a fi un om rău, cum nimeni nu îndrăzneşte, la fel celui ce ar trebui să ,,arunce primul cu piatra,, a se crede blajin. Un astfel de ascunziş al răului în lumea modestă a blajinilor este o dramă de la începutul religios al lumii. Această dramă, nediscutată şi deci nevindecată, este o cauză a ineficienţei religiilor în general. Între membrii unui Conciliu istoric, preocupat pentru a cântări această dramă, câţi au fost sau câţi vor fi de un fel sau câţi vor fi de celălalt fel?

De aceea lucrurile pot fi socotite undeva pe la mijloc, dar un mijloc ale cărui accente nu pot fi neglijate cu uşurinţă.

Şi totuşi prezenţa duală şi dezechilibrată, a celor blajini şi a celor răi în faţa aceleaşi biserici, fără a se găsi un leac acestei stări de fapt, există.

Ruşinea. O idee din predica de la Mânăstirea Recea – 24.11.2013

Ruşinea. Este noţiunea de ruşine cu totul negativă? Aşa cum o apreciază dicţionarele.

Impresia aceasta, de a privi spre ,,ruşine,, ca spre o oroare este valabilă doar atunci când se înţelege ca lipsă sau ca şi o consecinţă sau sursă a unor fapte sau atitudini negative. Este adevărat că în mare majoritate, oamenii fac uz de ruşinare sau de neruşinare în acest mod şi nu în modul în care ideea ruşinii poate fi şi pozitivă. În general, această idee pozitivă a ruşinii a dispărut.

Mai există, aşadar, o ipostază a ruşinii ce este surprinsă implicit de către limbă şi totuşi rămâne în general neexplicitată. Omul cu ruşine este cel ce în mod aprioric are teama pozitivă de a nu ajunge sub această incidenţă, cea a ruşinii. Religios se spune despre ,,omul cu ruşine şi cu frică de Dumnezeu,,.

De la uzul ideii de ruşine ca şi pedeapsă, prin care se poate ruşina, prin ruşinarea cuiva care greşeşte se poate ajunge într-un mod curat şi la un îndemn constructiv spre ruşine.

Mai degrabă ruşinea este aceasta, cea a temperării şi cea a reperului comportamental ce tranformă a tendinţă ce va deveni apoi o ruşine spre acea modestie sau spre acel bun şimţ care evită ajungerea la ruşine.

Deci, a spune : ,,Să-ţi fie ruşine !,, are două tonuri şi doi timpi diferiţi. Timpul anterior, cel care este un sfat valoros şi care va proteja pe cel sfătuit şi cel ulterior, neplăcut şi pedepsitor, care nu aduce nimănui decât rău şi supărare.

Despre ,,Tatăl Nostru,,

În predicile sale părintele Nectarie de la Mânăstirea Recea, Mureş, strecoară câte o idee, ici colea, de o anumită frumuşeţe şi subtilitate.

Pe lângă vocea sa, parcă legată organic de numele său de călugăr, pe care mi-o imaginez ca acelea ce pot veni dinspre Rai, conţinutul predicilor pe care le rosteşte mai este înfrumuseţat şi de anume înţelesuri.

În rugăciunea creştinului: ,,Tătăl Nostru,, cea spusă mulţimilor de către Isus prin cuvântarea de pe munte, simplitatea este formată dintr-o încărcătură de linişte atât de mare încât este o mirare pentru minte, cu fiecare cuvânt, cu fiecare propoziţie şi cu fiecare idee.

E atât de mică şi de densă această rugăciune încât, în timp ce pluteşte ca fulgul pe buzele ce o vorbesc, ea cade pătrunzând în gândul omului cu greutatea pietrelor ce se rostogolesc de pe munţi. Primii creştini au spus-o sute de ani, ca şi singură cunoştinţă teologică de credinţă şi ca şi singură dăpostire imaginară dar şi efectivă, reală, a fiinţei lor fizice, împotriva unei prigoane reale, oficiale.

Să nu contenim a ne ruga, spune părintele Nectarie, lucru spus de două milenii de atâţia cuvântători predicatori în toate bisericile lumii.

Dar, adaugă dânsul, dacă ne rămâne un minut de zăgaz, aşteptând un autobuz într-o staţie a unui drum, sau dacă facem o pauză la serviciu pentru a ne mişca oasele sau a le da răgaz să nu mai mişte, sau dacă ,,avem un minut liber,, cumva, făcând atâtea lucruri zi de zi, oră de oră, atunci să spunem încă un ,,Tatăl Nostru,,. De câte ori ? Se întrebă, retoric, părintele, de oricât de multe ori, de cât mai multe ori... De fiecare dată acel micuţ ,,Tatăl Nostru,, al gândului nostru sau al buzelor noastre încete va aduce un adaus de putere şi încă un adaus de putere pentru a trăi.

Am rămas cu gândul la acestă abordarea a rugăciuni ,,Tătălui Nostru,, aparent doar ocazională, devenită permanentă, uşoară şi scurtă. În realitate această abordare a rugăciunii, într-o manieră sinceră şi omenească, dă măsura unui efect aproape miraculos.

O idee despre agresiune

Azi, o duminică de toamnă, frumoasă, de octombrie, în predica sa, părintele Nectarie de la Mânastirea Recea s-a referit la tipurile de agresiune pe care le suportă oamenii în lungul istoriei. Era vorba despre Sinoadele din secolele VIII si IX care au statuat reprezentarea chipurilor în icoane şi înţelegerea imaginii icoanei ca şi o contrapondere a agresiunii prin imaginaţie, loc al minţii umane prin care se strecoară cu uşurintă forţele răului.

Ideea pe care o vedeam altfel până acum despre agresiune, consta în faptul că înţelegeam ca fiind mult mai fatală şi mai necruţătoare agresiunea fizică, cea din antichitate şi din evul mediu asupra omului, datorită pedepsirii fizice imediate precum şi agresiunea fatală, mult mai puţin cântărită şi să spunem, ,,nedemocratică,, faţă de cum este privită şi înţeleasă acum.

Ideea Părintelui despre agresiunea actuală, cea prin intermediul ,,informaţiei,, intrate în mintea omului pe toate căile posibile: contra-cultură, massmedia, învăţământ îndoielnic, educaţie la voia întâmplării în familie şi societate, absenţa spiritului: fie civic, familial, de grup, personal sau religios, pare a fi o agresiune înzecită faţă de acea agresiune fizică, medievală.

Suferiţa, ca şi măsură a agresiunii, este acum, faţă de acea agresiune categorică şi uneori fatală a medievalităţii, de altă natură, de asemenea categorică şi fatală, dar ascunsă, perversă, imposibil de alinat, de stabilit măcar cum vine, de unde şi cum se poate stăvili.

  

E uimitor a privi aşa spre cele două moduri ale agresiuni şi a evoluţiei acestei agresiuni în timpul istoric. Democraţia dă la o partea agresiunea fizică dar o înlocuieşte cu o boală incredibil de grea şi cu o suferinţă pe măsură. 

Privire spre o predică despre minunea umblării pe apă

( Mânăstirea Recea  25. august. 2013 )

Motivul minunii este regăsit în chiar forma de explicare a esenţei acesteia, într-o frumoasă poveste filozofică : Doi călugări evlavioşi, de rang înalt, se îndreptau spre un vas acostat la malul unei mări. În apropierea portului ei trec pe lângă un cerşitor ce se ruga spre Dumnezeu cu ardoare. Dar rugăciunea nu era bine spusă. Aşa că cei doi îl întrerup şi îi spun cum este corect să se roage. Cerşitorul le mulţumeşte şi este fericit că va şti, de acum, să se roage cum trebuie. Călugării se îmbarcă şi ies în larg. La un moment dat toţi cei de pe vas privesc cu mare uimire spre mal, de unde un om, umblând pe apă, se apropia de vas şi le făcea semene să fie aşteptat. Când s-a apropiat cei doi călugări l-au recunoscut pe cerşitor. Acesta uitase cum să se roage corect şi îi ruga acum, umblând pe apă, să îi mai fie spusă odată rugăciunea.

Paulo Coehlo pleacă de la acestă poveste filozofică şi scrie o întregă carte pentru a spune ce puţin înseamnă ceea ce este în afara omului, în toate convenţiile rostirii, faţă de ceea ce este credinţa sa interioară.

Subiectul minunii prin care Isus merge pe apă pentru a-şi salva apostolii, îmblânzind marea, este estompat pentru a deveni o lecţie, atât apostolilor cât şi oricărui cititor al evangheliilor, de încercarea lui Petru în a-l întâmpina ieşindu-i înainte.

Atâta timp cât Petru, plin de credinţă, are convingerea că umbletul său pe apă este posibil, el va păşi spre Isus. Dar imediat ce vede şi realizează pericolul valurilor din jur, înspăimântându-se, picioarele îi pătrund spre adâncul apei şi spre înnec.

Credinţa, adică forţa de a face imposibilul de a păşi pe apă, presupune ignorarea firească a oricărui pericol. 

Dojana primită de la Isus, de către Petru, în timp ce era salvat de la înnec, este legată de limitarea credinţei pentru orice motiv de slăbiciune al oamenilor. Fiind motivul pentru care atât de puţini oameni pot să ,,umble pe apă,,.

Lecţia primită implicit de către cei doi călugării de la bietul cerşitor, ce nici nu ştia măcar că săvârşeşte marea minune, este uimitoare. Aparenţa credinţei nu este valabilă decât spre ceilalţi oameni şi nu contează. Spre sine şi spre Dumnezeu este valabilă o altfel de credinţă.

Privire spre o predică despre minunea înmulţirii pâinilor

( Mânăstirea Recea, 18 august 2013)

Oamenii uitaseră de nevoia mâncării ascultând ideile - cuvinte noi, pe care nu le mai auzise nimeni până atunci. Ucenicii au cerut Invăţătorului să elibereze, adică să dea un răstimp de pauză mulţimilor din jurul muntelui pentru a căuta mâncare în localităţile din jur. Dar, contrar aşteptărilor acestora, Isus le-a cerut ca ei înşişi să hrănească mulţimea.

Cum au crezut ei că vor putea face asta?

Se gândeau la o nouă minune?

Sau se gândeau că vor avea ei acele puteri de a hrăni mii şi mii de oameni?

Evangheliile privesc şi la modul metaforic, spre uitarea foamei fizice de către auditoriu, în faţa adevăratei hrăniri, ce a spiritului.

 

Mâncarea despre care vorbeşte Isus este nu doar pâinea efectivă pe care o înghit oamenii, mâncând, ci şi credinţa. Chiar dacă minunea a avut loc şi în termeni materiali, adică pâinea frântă atunci s-a multiplicat oricât de mult prin distribuire şi redistribuire asemenea unei informaţii transmise ramificat, rolul minunii era nu doar de a hrăni mulţimile şi a le uimi spre a crede, ci şi de a-i învăţa pe ucenici.

Ucenicii nu primeau prin minune o certitudine nouă a naturii divine pe care o avea Isus. Nu aveau nevoie de aceasta. Sau aveau, dar numai pentru o consolidare. Ci primeau convingerea despre acea putere uriaşă, de a fi şi de a deveni prin credinţă. Minunile erau făcute mereu cu un dublu sens, cel spre mulţime şi cel spre ucenici.

Gestul esenţial al minunii pare a fi ascuns. Acest gest este cel al frângerii pâinii pentru a o împărţi apoi ucenicilor, idee uluitoare. Divizarea unei puteri şi distribuirea ei va duce spre multiplicare şi spre ceea ce noi înţelegem a fi minune. Frângerea pâinii, prin transfer din unitatea iniţială spre diviziunea următoare, cea care care va pleca instruind şi aducând crezare este acel gest. 

Somnul din biserică

Adormirea în liniştea bisericii, singure, poate fi o încercare grea din partea interiorului unui om sau poate fi o clipă de mers spre rai. Sau poate fi un vis al unor gânduri obosite.

Rugăciunea şi somnul se potrivesc oare? Să fie o separaţie obligatorie între acestea? Ori rugăciune şi trezire, ori somn cu uitare?

A cui este aţipirea cea scurtă, de câteva clipe poate, ce se strecoară între cuvintele rugăciunii? A omului, a firii, a răului sau a lumii fireşti?

Într-o seară, cândva, am poposit singur în biserica unei mănăstiri. Două măicuţe cântau încet şi duios. Atât de încet şi atât de duios de parcă se auzeau doar păsărele cântând. Liniştea era aşa de adâncă şi de grea, încât după un timp am adormit parcă, plecând înspre acel loc de unde se auzea cântecul.

Tânjesc, uneori, după acele clipe. Mi le amintesc ca pe ceva presus.

Sunt singur în biserica din staţiunea Furka, staţiunea ce are în braţe ,,golful cald”, anume săpat după forma unei furci, pentru îmbăierea zeilor de dincolo de ape, cei de pe muntele Olimp. La început credeam că este o poveste frumoasă, este o idee teoretică, însă îmbăierea în apele golfului nu este una firească. După ani de petrecere a concediului aici am devenit convins de adevărul sublimului acestor ape.

După amiaza petrec un mic răgaz în biserică. Căldura de afară devine determinantă, sunt orele de ascundere şi de somn ale localnicilor. Noi, cei din nord, unii preferăm să aşteptăm pitiţi, trecerea amiezii.

Ascult liniştea icoanelor şi le privesc cu gândul la întrebări. Uneori aţipesc pentru momente sau minute şi liniştea mă fură, uitând. 

Îmi amintesc despre strădaniile sfinţilor părinţi de a se împotrivi somnului. Acel somn era privit ca o încercare însumată celorlate, încercări ce odată trecute călesc voinţa supravieţuirii spirituale. Privesc chipurile sfinţilor părinţi şi îi admir pentru luptele lor date cu toate ispitele omeneşti. Ei nu au rămas anonimi.

Înţeleg despre somn că va rămâne pentru om un drum necunoscut. Iar pacea acestui drum nu este negativă, cum liniştea din clipele unei sporadice aţipiri într-o biserică pot fi o doar o mică mângâiere a sufletului.

Cele trei pietre

Este prea superficial a crede că omul nu este, la rândul său, o componentă directă a Realităţii, cu acele atribute informaţionale care îl leagă nemijlocit de ceea ce poate fi o ascundere a miezului informaţioal al acesteia. Trei atribute, ce ne par simple stări sociale şi psihologice ale minţii şi sufletului său, sunt de fapt trei pivoţi înfipţi adânc în altceva decât se consideră. Existenţa, prin bănuirea descinderii acesteia din Realitate, este reperul de bază al vieţii prin trei atribute ce permit accesul spre sensul trăit al acestei existenţe. Acestea sunt iubirea, tristeţea şi supărarea, cu întregul lor înveliş format din celelalte stări ale firii umane.

Realitatea nu este, nici măcar în închipuire, substanţă, energie, timp sau spaţiu. Este acea existenţă păstrată în informaţie, a cărei cunoaştere este posibilă. Firescul de a nu cunoaşte acea informaţie, existentă dar nealcătuită de om şi neîntemeiată încă într-o minte este lumea în care ne petrecem noi vieţile.

Iubirea dintre un om şi un alt om este, în cel din urmă înţeles, o validare obligatorie din exteriorul relativ fiecăruia şi o validare reciprocă a existenţei fiecăruia dintre aceştia. Este vorba de acea existenţă despre care spuneam mai sus că o are Realitatea. Omul este la rândul său o existenţă informaţională înainte de a fi palpabil şi de a se mişca pentru a se înscrie într-o viaţă. Chiar şi Informaţia numită Om este o Realitate necunoscută în mod firesc de către alte vietăţii ale naturii.

Tristeţea omului este, în cel din urmă înţeles, o stare din afara iubirii care validează o conştienţă mereu discutabilă a acelei existenţe informaţionale. Tristeţea este o întrebare asupra neechivocului pe care îl aduce iubirea pentru a crede în adevărul de a exista.

Făra ascunzişul în social al ,,credinţei în a exista cu siguranţă”, nici iubirea si nici trieteţea nu ar fi suficiente pentru o descriere interioară a descinderii omului dintr-o Realitate.

Supărarea omului este, în cel din urmă înţeles, o trezire, atât din iubire cât şi din tristeţe. Este un capăt al acestui şir de pietre aşezate în râul ce trebuie perpetuu trecut pentru a trăi.

Pentru a rămâne pe drumul vieţii, înfruntând iubirea, tristeţea şi supravieţuind supărării, validarea ideii de a crede în adevărul de a exista se poate căuta la Dumnezeu.

Aceasta explică de ce nu este posibilă o existenţă conştientă a unei lumi, a unor fiinţe, fără o terţă existenţă informaţională, a unei fiinţe supreme, numită Divinitate.

Un anume fel de aproximaţie

Dacă trăieşti în două sau mai multe lumi, marginile lor se numesc aproximaţii. Nu cred că poate cineva trăi doar într-o singură lume. Aproximaţia devine astfel o măsură normală a unei trăiri aproximative.

Aproximaţia înseamnă o trecere niciodată exactă, din a în b şi din b în a. A fi aproximativ nu este acelaşi lucru cu a fi inexact ci înseamnă o permanentă trecere, peste un pod iluzoriu, de la un lucru la altul.

Aproximativul înghite cantităţile exacte, imaginile sau ideile exacte, fară a le măsura. Lipsa măsurării cantităţilor exacte le trece în aproximativ, făcându-le astfel posibile.

Cine ştie ceva într-un mod exact? Sau cine se comportă exact cum trebuie sau spune exact ce trebuie? Sau cine poate fi cel ce trebuie?

Nimeni !

Presupunerea exactităţii este, deci, mai aprigă decât emiterea aproximării.

Nu este mai aproape nimeni de ceva dorit anume, nici prin aproximare şi nici prin exactitate.

Obsesia preciziei şi a exactităţii obosesc mai mult decât utilizarea inconşientă şi liberă a aproximaţiei.

Nici vitezele, cele care construiesc prin schimbare şi prin mişcare aproximaţiile, nu se pot evalua exact. O viteză, adică o fabrică a aproximării (devenirii) lucrurilor, are ea însăşi o măsură nefirească, aceea a exactităţii aproximaţiilor.

Un drum al unei evoluţii, privite prin rezultate precise, este o încărcătură suprapusă mereu de aproximaţii. Asumarea exactităţii este doar o dorinţă teoretică şi în cele mai ascuţite tehnici. Deci a fi aproximativ prin latenţa unei precizii este o cale normală şi nu a fi mereu precis.

Viaţa este trăită cu precizie doar în straturile adânci ale unor determinări necunoscute. La suprafaţă, acolo unde se respiră, se unduie permanent prin perindare şi formând timp, aproximaţiile.

O privire spre ,, inacceptul vinei,, 05. august. 2012

Ce este vina? Este o relaţie între un om şi o ne-conformitate, nu este o relaţie între un om şi un alt om. De aceea vina poate fi o vindecare cum poate fi şi o ne-vindecare. Un om nu îşi alocă o vină decât după ce mintea sa a epuizat toate posibilităţile de dezvinovăţire.

Vina are două sensuri :

-          cea de la subiect, adică vina morală, psihologică, o vină care se datorează egoismului firesc, cel originar,  

-          cea spre subiect, este vina managerială sau de organizare, vină ce are legătură cu mediul social, adică împărţirea cu ceilalţi

A fi vinovat poate fi o poziţie de asumare pentru omul ce se simte răspunzător. De regulă un om din occident nu îşi alocă vinovăţia pentru sistemul său, căutând vinovaţi cu orice preţ, ca parte necesară a vindecării. Un om din orient este tentat să se privescă vinovat în primul rând pe sine, înţelegând faptul că orice parte a sistemului lui poate fi determinată spre evitarea greşelii.

Vina poate fi demontată prin comunicare. Corecţia este o cale pe care se poate merge doar singur şi din proprie iniţiativă. Relativitatea unei ne-conformităţi este însuşită personal doar şi în singurătate.

Venirea involuntară în lume stă, justificat oarecum, la baza inacceptului vinei.  Dar prezenţa voluntară într-un sistem solicită obiectiv un accept al vinei.

Prezenţa în lume este o vinovăţie globală, relativă la asaltul entropic al timpului. De aceea nu poate fi nici un caz social în care vina să se privească cu apartenenţă sinceră.