Trei priviri spre singurătate – 31. iulie. 2012

Nu sunt importanţi oamenii care pleacă ci oamenii care rămân.

Oamenii care pleacă se eliberează de ceilalţi prin însingurare voluntară.

Cei care rămân se eliberează, drept răsplată, de ei înşişi.

Între omul ,,personal” şi omul ,,social” se află un pod şubred deasupra unui hău.

Omul ,,personal” nu se recunoaşte pe sine decât în singurătate.

Omul ,,social” se minte dacă nu reuşeşte să se privească şi singur.

Ce face un om în prea multă singurătate? Plânge. De ce plânge? Singurătatea devine o oglindă în care el se uită şi nu vede pe nimeni. Înţelegând că nu există singur, un om va plânge.   

Cinci priviri - 29 iulie 2012

Unul dintre avantajele de a fi viu este acela de a-ţi mai putea corecta greşelile. Cea mai mare greşeală a unui om viu este să nu observe timpul.

Duioşia unei stări despre o amintire construieşte un crâmpei de fericire ce nu a avut loc, însă ar fi trebuit,

Duioşia unei stări despre o dorinţă din viitor, ce se va împlini sau nu, este o mică fericire ce trece neobservată. 

Dacă evenimentele sunt prea luminoase atunci în importanţa lor se ascunde pericolul uitării de a mai fi fericit.

Umbrele sunt fenomenul psihologic cel mai frecvent. Ce fel de umbre? Perturbaţii care mereu vin şi mereu trec, precum norii ce ascund soarele. Nu cerul înourat doare ci umbrele norilor, pe pământ.

O femeie admiră soarele la asfinţit sau soarele asfinţind, admiră o femeie? 

De la secetă la deşert

Cât de puţin ştiu despre pământ ! Doar când seceta persistă, văzând crăpăturile prea mari din straturile grădinii, îmi pun problema consistenţei pământului.

Mă sperie gândul, înţelegând cât este de aproape pământul productiv de praful deşertului.

Pâmântul este o fiinţă multiplă. Viaţa pe care a construieşte pământul se regăseşte în întreaga viaţă ce se construieşte deasupra sa. Este uimitor să priveşti pâmântul ca pe o pătură vie ce împinge sofisticat prin hrană viaţă în jur.

Aşadar pământul poate muri aşa cum moare orice vietate. De ce să ne privim doar pe noi oamenii ca şi pe o sumă de sisteme funcţionale ce determină viul unui întreg sumator, numit animal, numit plantă, respectiv om ? Este o entitate vie şi pământul, aşa cum este o entitate vie orice altă sumă organică şi informaţională de substanţe.

Ce diferenţă este între grăuncioarele moi ale solului şi cele de nisip sau pietre ?

Cleiul ce leagă, lipeşte între ele firele de ţărână nu este o simplă umiditate. Oricât de multă apă curge peste nisip natura nu va reuşi repede să hrănească de acolo o plantă.

Aşadar pământul poate muri ireversibil. În câţi ani se poate instala o astfel de ireversibilitate? Ştiinţa o poate calcula şi va spune despre un număr de ani în care nu plouă de loc. Vor fi poate şi câteva microorganisme capabile să trăiască, să ,,hiberneze,, sute sau mii de ani. Poveştile poporului au şapte ani prescrişi după care prin ploaie se reia viaţa pământului. Deci după şapte ani se mai găsesc microorganisme suficient de multe, capabile să supravieţuiască în sol.

Îmi dau seama că nu a trebuit prea mult timp, ca în locuri frumoase ale naturii, cu civilizaţii înfloritoare să se instaleze deşertul. Milioanele de milioane de mici vietăţi, microscopice, ce trăiesc în grăunţele pământului, devenite astfel ele însele grăunţe vii, mor atunci când nu sunt hrănite cu apă, în primul rând. Apoi cu informaţie şi cu elemente materiale.

Imaginea deşertului instalat în grădinile noastre este ascunsă de încrederea în liniştea anonimatului fiecărei grădini, într-o suprafaţă totală şi uriaşă ce formaeză o ţară sau un continent. Dar aparenţa liniştitoare a unei apartenenţe este valabilă doar pentru minţile oamenilor. 

A fi sfătos

De ce mai există oare şi această marjă a minţii omului, sfătoşenia?

Sfătos. Adică dedat sfatului, după cum a inventat limba română acest cuvânt pentru calitatea de a fi inteligent, doar pentru a da sfaturi. Dar nu orişice sfaturi. Sfaturi hâtre şi şmechereşti. Nu spune limba, sfătuitor sau sfetnic, adică un consilier, după limba occidentului, ci o ia cumva în râs şi spune ,,sfătos,, ca şi cum ar spune: ,,năzuros,, sau ,,şmecheros,,.

Am ajuns la gândul despre a fi sfătos, după ce am ascultat un dialog între un copil, ce-şi ajuta părintele în stupină, şi tătăl, apicultorul sfătos. Copilul s-a plâns că îl împusese o albină.

,,Hai lasă, nu este timp acum de scos ace. Mâine e duminică. O să ai vreme toată ziua, să le scoţi!,,

Nu-i aşa că sună fain toată această replică?. Este acel sfat al unui om sfătos.

Când eram copil ajutam şi eu un meşter zidar. Preparam mortarul. Meşterul zidar era şi el un om sfătos.

Când am simţit în ochi usturimea de nesuportat a unui strop de mortar m-am oprit şi m-am plâns.

,,Stai aşa!” Am primit replica. ,,Ca să-ţi fie bine, să-ţi pun şi o cărămidă!”

Nu-i aşă că şi replica aceasta sună bine?  Să nu mai vorbin de sfatul dat.

Cred că limba are uneori sarcina dificilă să despartă şi cele mai ascunse nuanţe care îi despart, îi diferenţiază pe oameni. Aşa a apărut cuvântul sfătos, pentru a-i atenţiona pe cei ce primesc sfaturi de la oamenii sfătoşi.

Este preferabil să primim sfaturi de la oameni înţelepţi. Din moment ce există şi acest cuvânt pentru astfel de oameni.

Despre ,,gratis”

Vizionând o emisiune TV despre apicultură, un detaliu m-a făcut să-mi repun problema ,,ideii gratisului”.

Echipa de filmare reconstituia modul de a găsi locul unde se adăposteşte, în pădure, o familie de albine. Cum? Cu o linguriţă de miere lăsată la liber. O albină ce trecea prin zonă a simţit mirosul puternic al mierii şi s-a înfruptat imediat. A zburat apoi spre adăpost. Luând-o pe acea direcţie echipa a descoperit stejarul şi scorbura unde îşi ducea viaţa acea familie. Rezultatul: într-o oră toată mierea, cu fagurii mulţi şi frumoşi clădiţi, le-a fost confiscată şi întreaga familie dusă la o stupină. Pe parcursul operaţiilor familia a fost temeinic şi dur traumatizată. Se pare că matca a pierit, pentru că albinele au fost puse în completare -unite- cu o altă familie.

Fără să ştie măcar, o singură albină a provocat dispariţia întregului ,,regat,,. Evident că nu se poate spune unei albine despre pericolul ce stă în spatele ,,ideei de gatis,,. Dar dacă albina ar fi ignorat linguriţa cu miere gratis, ea ar fi putut ocoli pericolul şi întreaga comunitate a albinelor ar fi continuat să trăiască în libertate.

Americanii au o vorbă: ,,Nimic nu e pe gratis,,. Mereu m-a uimit consistenţa acestui proverb dar şi dificultatea de a-l recepta şi de a-l accepta de către orişicine.

A te feri de orice ofertă gratuită, indiferent dacă o înţelegi sau nu, devine o axiomă.

Cererea, în apărarea gratisului atrăgător, de a se demonstra o axiomă, ceea ce nu este posibil, face ca dedesubtul unei oferte gratuite să poată fi ascuns.

Diferenţa dintre ,,gratis,, şi ,,negratis,, este fluidă. Lăcomia este acel fluid care permite confuzia ce îndreptăţeşte un om să accepte, aparent justificat, un lucru gratis.

Diferenţa dintre ,,gratis,, şi ,,negratis,, este greu de explicat. Este ca şi diferenţa dintre acceptul prin presupunere şi neacceptul prin prevenire.

Presupunerea este un temei valabil logic dar care nu este legată de o cauză ci doar de o logică.

Prevenireare este un temei ce nu este valabil logic dar este legată de o cauză şi nu de o logică.

Prevenirea are temeiul axiomei.

Presupunerea are temeiul demonstraţiei.

Omul preferă o demonstraţie liniştitoare pentru mintea sa, unei axiome liniştitoare pentru siguranţa sa. De aceea este grea împotrivirea la asaltul gratisului.

Prevenirea pare mereu exagerată, pentru că este diminuată de probabilitatea petrecerii unui pericol. Pe când presupunerea, fiind bazată pe o teorie a gândului fiecăruia, se confundă cu verosimilul.

Poezia, fiinţa şi tehnicul

Poezia, fiinta si tehnicul

După filozoful Martin Heidegger, trei pericole ameninţă gândirea:
- Pericolul ,,bun”, cel mântuitor: vecinătatea poetului-rapsod.
- Pericolul ,,rău”, cel aprig: gândirea însăşi.
- Şi pericolul ,,nociv”, dătător de rătăcire: filozofarea.

Gorun Manolescu, într-un text al său scris cu har: ,,Este poeticul o cale de cunoaştere?- Poeticul locuieşte omul,, plecând tot de la Heidegger, adaugă un al patrulea şi surprinzător pericol:
- Pericolul ,,nociv şi periculos”: tehnicul sau eonul tehnic.
Dacă nu aş vedea o aşa stare de lucruri în această lume, aş spune că tehnicul nu poate aduce modificări nocive gândirii. Mai ales m-aş opune prin natura meseriei şi prin educaţia mea inginerească. Dar nu pot să nu mă gândesc la supunerea pe care o obligă tehnicul prin telefonul mobil, computer, internet, jocuri, automobil, aparataj casnic, industrie în general, confort, transporturi, bursă, comerţ virtual, turism şi câte şi mai câte. Este un lucru bun? Dintr-un punct de vedere pare a fi bun. Acela al unor beneficii aduse omului social.
Atunci cum se poate ajunge la o discuţie prezumtivă despre ideea unui pericol al atâtor avantaje asupra gândirii umane?
Trebuie să avem în vedere pentru aceasta că lista de mai sus a pericolelor pleacă de la ,,pericolul bun", cel al prezenţei poeziei. Adică este necesar, înainte de toate, a distinge între ,,omul social” şi ,,omul personal sau sensibil”.



Este uimitor faptul că din miezurile ce pot fi considerate ajungeri mari ale omului, cum este succesul oricărei societăţi, adică ,,tehnicul” împins spre desăvârşire, se ivesc pentru gândire pericole invizibile şi capitale. De la bun, rău şi nociv (evoluţii ce par asimilabile istoric şi reparabile) la povârnişul periculos al tehnicului, se răstoarnă spre negativ acumularea ce părea a putea fi ocolită natural.

Printr-o decizie inevitabilă, cea a sensului pe care îl dă pericolul tehnic, sistemul social întemeiat lent, prin ,,fiinţare” şi prin sume interconectate de ,,fiinţări”, se împiedică în calculul rigid, cel tehnic.
De ce ,,fiinţa” îşi atribuie acum oglinda tehnicului?
Acesta este o întrebare îndreptăţită a filozofiei. În nici un caz adopţia tehnicului nu este o adopţie sistematică. Cauza acestei adopţii este o lipsă a unei oglindiri a fiinţei în ceva aparţinând naturii iar fiinţarea omului prin tehnic nu este altceva decât o soluţie gratuită şi aflată la îndemână. Termenul cel mai prozaic dar realist este cel de ,,nimereală,,.

Bineînţeles că fiinţa nu îşi poate asimila acest mod de evoluţie, deoarece relaţia dintre tehnic şi viu este inexistentă în realitatea naturii. Alcătuirea tehnică, adică veşmântul iluzoriu al modernităţii, este infimă şi bazată exclusiv pe energie. Folosesc aici ideea globalizatoare de ,,energie,, pentru a însuma în aceasta toata varietatea de producţie a unei societăţi supraindustrializate. O astfel de producţie este prin orice aspect al său determinată de energie. De acum înainte se poate spune că se va începe să se transfere ponderea costului şi a producţiei industriale din energie în informaţie. Dar nici informaţia industrială nu poate scăpa de ideea de tehnic, pusă aici în discuţie.

Paradoxal este că fiinţarea istorică, cea care a adus prin evoluţie omul în stadiul în care se află, nu este cu nimic energetică ci doar în aparenţă viaţa acesteia se bazează pe energie.

Natura semnificativă a omului în ceea ce priveşte fiinţarea sa este nu doar cea a sensibilităţii poetice, cea a primului pericol, ci este o natură legată de informaţia sa naturală, cuprinsă în şirul său intim de relaţii neinstinctuale. Ori tehnicul nu a plecat de aici şi de aceea nu poate ajusta şi determina fiinţa unamă pentru a-i da o cale evolutivă cel puţin coerentă.

Tendinţa desprinderii de instinct duce omul la poezie. De aceea poezia este vârful de lancie al gândirii. Heidegger priveşte poezia ca şi fundal al unei explicaţii a fiinţării şi ca loc al unei ruperi a gândirii de logica uşoară, cea a nevoii de a persista social şi optim.

Instinctele nu poti fi alungate. Doar temporar pot fi uitate sau ignorate. Poetul are avantajul percepţiei atenuate a instinctelor fiinţei. Ceea ce face ca gândul său să nu servească doar dorinţelor energetice. Poetul poate avea idealul abandonării instinctelor. Acest ideal pe care îl poate aborda poezia este aşezat în faţa raţiunii de a exista şi a persista prin instrumentul instinctual. Instrumentul instinctual este întradevăr cel natural şi fondator al viului dar dacă nu este îndulcit de poezie acesta rămâne încă neevoluat. ,,Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte omul pe acest pământ.,, (Holderin)
Un om se poate ridica pragmatic dar lipsa poeziei, indiferent cât este acel om de vânjos, îl va întrista. El nu va şti ce îi lipeşte dar va intui cel puţin o nevoie de a fi sensibil.

De ce energia nu trebuie privită ca şi temei valabil al unei societăţi tehnice?
De ce aduce suferinţă şi pericol?
Energia şi întregul eşafodaj ştiinţific aservit tehnicului nu este o destinaţie şi nu poate fi altceva în afara unei căi, a unei modalităţi. Şlefuirea acestui drum energetic a devenit un scop al viitorului, prin ceea ce se înţelege prin tehnic. Dar grija exagerată pentru un drum, fără a-i cunaoşte destinaţia, este în cele din urmă o dramă. În acest impas, resimţit ca şi un pericol nociv, se află gândirea pândită de prezenţa preponderentă a tehnicului.

Nu se poate fundamenta şi apoi defini o ţintă a viitorului lumii de către întreaga construcţie a gândirii tehnicizate, actuale.
Viitorul este resimţit prin două ţinte:
- ţinta fiinţei de a persista, de a rămâne într-o lume vie, inţiată şi construită în afara sa
- ţinta fiinţei de a re-fiinţa pentru a se menţine într-o evoluţie, într-o lume re-iniţiată şi perpetuu re-construită după sine

Menţinerea fiinţei într-o lume păstrată doar vie, este acea cale tehnică, cu îngrijirea fără precedent a energiei. Dacă un om, pierdut în pădure în noapte şi în frig, face un foc, el va avea două avantaje, îi va fi cald şi va trece noaptea viu. Dar ce va fi el a doua zi ? Răspunsul nu se află în focul aprins ci în mintea lui. Focul, acest simplu fapt, este tehnicul, adică gestul energetic care l-a însoţit pe om. Acest gest rămâne acelaşi şi când construieşte o navă pentru spaţiul interstelar. El doreşte să prindă ziua de mâine, încălzindu-se, pentru ,,a fi,, ceva mâine. El nu doreşte să prindă ziua de mâine, încălzindu-se, pentru ,,a face,, ceva mâine.

De ce este paradoxal şi periculos tehnicul ?
Este o diferenţă între primul foc aprins de către om, acum 500.000 de ani şi focul de acum al omului pierdut în pădure?
Nu vom găsi nici o diferenţă. Focul, la fel oricărui gest energetic tehnic, este un invariant
al naturii. Ideea de foc, adică energia, ideea de acceleraţie gravitaţională, ideea de masă sau ideea oricărui invariant ideatic este acoperită de aceeaşi mamă şi sunt doar cuvinte diferite despre fiinţarea naturii. Orice dezvoltare tehnică, orice invenţie sau tehnologie nouă este acelaşi ,,foc,, privit mereu şi mereu altfel. Fapt pentru care avansul tehnic nu se poate înfăţişa fiinţei. Nu schimbăm nimic din om doar încălzindu-l. Fără îndoială această încălzire este necesară şi obligatorie însă prin foc nu vom putea ,,încălzi,, şi fiinţa om.

Între fiinţă şi energie se află poezia, cum între foc şi gândurile ascultătorilor din jurul focului sunt stihurile poetului rapsod. Este cauza pentru care poeţii şi poeziile lor nu vor apune niciodată. Doar gândirea la care accede omul prin poezie este portiţa prin care se poate trece de la o lume a fiinţei la următoarea.

Ce rost are beneficiul adus de tehnică dacă bucuria este uitată?
Preferăm numai un beneficiu sau preferăm şi o bucurie?