Un semn al întrebării despre numărul pi - π

 

Un semn al întrebării despre numărul pi - π

 

    Am citit cu plăcere cartea ,,Marele roman al matematicii – din preistorie până în zielele noastre” Editura Trei, 2021, scrisă de matematicianul francez Mickaёl Launay. O carte uluitoare, scrisă simplu şi în acealaşi timp foarte complex. Pe lângă multe multe idei şi întâmplări legate de istoria gândirii în matematică, autorul se opreşte destul de des la ciudatul număr pi, sau scris cu simbolul grecesc consacrat, π , (adică 3,14…) şi la legăturile misterioase pe care le are acest număr cu aproape toate ramurile ştiințelor.

    Ce este acest număr? Este raportul dintre lungimea unui cerc şi diametrul acestuia. Simplu. Cunoscut de toată lumea ca fiind egal cu 3,14.  Ceea ce m-a intrigat nu a fost doar semnificația acestui număr, ci natura pur ,,numerică” a acestui invariant universal. Este un invariant, la scară mare, cea practică, dar a cărui valoare este închisă într-un infinit mic. Adică un număr care are o valoare finală incertă, nedefinibilă sau nedefinitivă, care este mic, dar care nu se mai termină. Adică nu se termină niciodată. Prima nedumerire. Plecând de aici, este că trebuie să admitem că dacă măsurăm cu precizie un diametru, un segment de dreaptă, sau îi stabilim o valoare precisă a lungimii acestui diametru, atunci lungimea reală a cercului aferent acestui diametru, fie măsurată, fie calculată, nu ne va fi cunoscută niciodată! Ceea ce nu este confortabil nici unei minți omeneşti.

     Încă de acum două milenii şi jumătate Arhimede a calculat că numărul pi este mai mare ca 3,1408 şi mai mai mic decât 3,1428. Între timp aceste limite s-au tot restrâns, numărul de zecimale fiind tot mai mare, dar, pentru totdeauna, aceste limite nu vor ajunge să fie egale.

    Prima reacție, şi a doua nedumerire, este să te întrebi dacă acest lucru este cert adevărat sau acest adevăr este provocat doar de metoda de calcul a acestui număr. Este oare greşită ideea metodei semi-geometrice de calcul a acestei constante? Dacă şi calculatoarele de astăzi fac acelaşi lucru ca şi Arhimede, adică construiesc triunghiuri de inscriere şi de subînscriere a unui cerc şi le însumează laturile dinspre cerc, atunci este obligatoriu ca acest număr calculat să nu se termine niciodată! Acest lucru este deranjant logic, pentru concluzia că numărul pi este în sine un infinit mic şi nu este vorba despre un infinit cauzat de aproximarea de calul perpetuată la infinit, prin metoda aleasă. Nu rezultă din carte dacă şi computerile actuale fac sau nu acelaşi artificiu geometric pe care l-a făcut Arhimede. Dar dacă trecem peste ideea aceasta şi considerăm că numărul pi chiar are un şir infinit de zecimale atunci merită o discuție pe măsură.

    Iar această discuție ne duce la alte nedumerii şi mai mari.

    Să ne uităm puțin spre ,,punct”. Cel care formează o dreaptă, un segment de creaptă, o curbă sau un cerc, până la urmă. Un lucru important, pentru a înainta cu raționamentul, este cel al înțelegerii punctului matematic şi al celui geometric din matematică. Ambele sunt abstracte şi ambele sunt cu dimensiuni egale cu zero. Adică nu au decât un singur lucru care le caracterizează. Cel al ,,semnificației” lor. Punctul geometric, cel desenat, sau doar cel imaginat ca fiind desenat, depăşeşte prin imaginea reală sau mentală, ideea că are dimensiuni egale cu zero, adică dimensiuni pur nule. Iar punctul pur matematic, cel al originii unor axe imaginare sau cel al intersecției unor linii (şi curbe) imaginare, care pot fi nişte funcții, sau rădăcinile unor ecuații care sunt de asemenea nişte intersecții în nişte puncte, este de asemenea un punct ,,absolut fără dimensiuni”.

    Dacă presupunem că numărul pi este într-adevăr infinit definit, fără a presupune că este de fapt un număr al cărui calcul ce nu se poate termina niciodată, din cauza metodei alese pentru a face acest calcul, ceea ce este altceva, atunci am putea să facem împreună un experiment mental.

    Iată experimentul! Trasând un cerc, nimeni nu poate să oprească compasul cu ultimul punct, desenat fix peste primul punct pe care l-a desenat când a început să deseneze cercul. Dacă este aşa, având în vedere că punctul este o imagine mentală, doar, una fără dimensiuni, mersul la infinit al acelei linii care desenează cercul nu poate fi oprit. Pentru că fie depăşim cu un punct sau cu mai multe puncte, începutul cercului, fie nu ajungem să suprapunem, desenând până la capăt şi râmân câteva puncte lipsă. Acest experiment este unul desenabil în minte, adică unul imaginabil. Dar să începem să calculăm lungimea unui cerc şi să adăugăm segmente noi după fiecare etapă de calcul, la care mai adăugăm câteva zecimale, şi tot aşa, al căror număr este însă unul infinit. Aceasta presupune că nu vom ajunge niciodată să terminăm de calculat şi de desenat cercul respectiv.

     Aceaste presupuneri, cele de mai sus, ridică o şi mai mare nedumerire. Şi anume! Nu doar o dreaptă este o reprezentare a unei înşiruiri de puncte de lungime infinită ci şi un cerc este o reprezentare a unei înşiruiri de puncte de lungime infinită. Cercul doar dă aparența unei lungimi finite. Dar în realitate un cerc are o lungimea infinită. Chiar dacă pe hârtie sau pe cer noi vedem clar că un cerc are o lungime finită. Dar nimeni nu ne poate spune că un cerc are lungimea egală doar cu 2xpi, în radiani, şi că nu este o linie înfăşurată, cu lungimea de infinit x pi radiani. Pentru că aceasta este concluzia.

     Dar dacă acceptăm concluzia aceasta, va trebui să acceptăm şi că orice curbă, deschisă sau închisă, neregulată sau regulată, are o lungime infinită, odată ce numărul pi a intrat în joc în constituența acesteia. Această afirmație nu este o teoremă ci devine chiar o axiomă, una care va trebui să modifice, pe ici pe colo anumite adevăruri din matematică.

    (Se lămureşte astfel şi ce poate însemna, pe fond, acel şarpe al filozofiei care îşi muşcă coada!)

    Aşadar, ori vedem numărul pi ca fiind adevărat şi aceptăm aceste inadvertențe ca fiind adevărate, ori nu acceptăm aceste inadvertențe şi ajungem la o altă idee. Şi anume că modul de calcul al numărului pi este inadecvat şi introduce eronat şi sistematic o înşiruire infinită de zecimale ale acestuia, care nu există în realitate!

    Nu îmi dau seama dacă o altă metodă de calcul a numărului pi este imaginabilă sau intuibilă în matematică. Sau şi mai mult. Nu îmi dau seama dacă o altă metodă, mai precisă şi mai sigură, de calcul al numărului pi este posibilă. Pentru că tot jocul fascinant şi regulat şi toate potrivirile sau nepotrivirile zecimalelor numărului pi pleacă de la sistematizarea metodei de calcul şi nu sunt nişte minuni matematice.

    Metoda de calcul prin poligoane, ca sumă a unor triunghiuri, a lui pi, în primul rând opreşte imaginarea oricărei alte metode de calcul. Unicitatea, oarecum forțată de posibilități, a metodei prin folosirea cleştelui, adică a două serii şi deci a două limite aparent antisimetrice, nu înseamnă că numărul pi nu poate avea o valoare exactă şi finală. Pentru că un cerc nu este un poligon cu un număr infinit de laturi, ci este o curbă continuă, care are o lungime precisă şi finită şi finală.  Paradoxul metodei este că de fapt nu are loc calculul raportului pi, ci calculul direct al lungimii aproximate a cercului, recte a acelui poligon cu n laturi, cât mai multe posibil. Iar raportul care îl află pe pi este un rezultat al unei lungimi a cercului care tinde spre o valoare finită. Dar lungimea calculată a cercului este dependentă indirect de raza acestuia, iar raza apare în raport şi la numărător şi la numitor. Numărătorul raportului este o funcție de raza R iar numitorul este chiar 2R. Pentru că diametrul cercului este un rezultat dat de dublarea razei cercului pe oricare dintre direcții. Aşadar numărul pi este doar paradigmatic şi artificial decis la nivelul diametrului şi nu al razei unui cerc. Raportul real, ultim şi reprezentativ, cel care reprezintă un cerc este cel dintre lungimea cercului şi raza sa. Adică 3,14… x 2 = 6,28… Am fi putut foarte bine să ne închinăm astăzi unui alt rege al numerelor cu valoarea de 6,28…

(Acest număr ar fi avut pentru un cerc acoperirea de pi radiani şi nu 2pi radiani, ceea ce pare mai corect şi mai moral, dacă şi in matematică poate fi folosită o idee de moralitate.)

 

   După un timp de la scrierea acestui text, până în acest punct, am descoperit o carte recentă, scrisă de către omul de ştiință italian Pietro Greco, cu numele ,,Povestea numărului π (3,14)” scoasă la editura Humanitas, 2019.

    Fiind vorba numai de acest număr şi de toată istoria sa, am parcurs cartea cu ideea de a vedea dacă în matematică s-a găsit şi o a doua cale de calcul a numărului pi. Povestea este şi lungă şi încurcată şi întinsă pe mai multe mii de ani de istorie a umanițătii. Față de metoda lui Arhimede se poate spune că au fost încă trei căi sau trei clase de metode de calcul.

    Prima a fost cea, sa spunem, semi empirică, prin care diverşi autori au găsit, mai mult sau mai puțin fundamentat, rapoarte de numere care îl obțin pe pi, cu un număr de zecimale finit, chiar scurt.

    A doua metodă se foloseşte de aria cercului şi deduce din produsul  pi x r² , prin calcul, valoarea lui pi, calculând prin metode grafice, adică prin desenarea pseudo-trapezelor, aria cercului. Această metodă a pregătit descoperirea calcului diferențial.

    Iar cea de a treia metodă, cea în care mi-am pus sperațe, aplicată după ce s-a descoperit calcul infinitezimal, diferențial şi integral, duce la calcul ariei unui (primului) sfert de cerc. Cum? Prin integrarea funcției cercului, x² +y²  = 1, de la x =1 şi y=0 la punctul x=0 şi y=1. Prin integrare se obține o sumă cât mai lungă, tinzând doar spre nemărginire, de arii ale unor trapeze dreptunghice cât mai subțiri de această dată, care au latura de sus, cea înclinată, un arc de cerc care va deveni, si acesta, tot mai mic, dar niciodată nu va fi un segment de dreaptă. Cu cât computerile devin mai puternice, cu atât numărului pi i se mai adaugă milioane de zecimale, pentru că acel arc de cerc se încăpățânează să existe matematic, simbolic, fiind format din puncte ce nu au dimensiune. Adică din puncte care, de fapt, paradoxal, nu pot să existe!

   La finele cărții, concluzia acceptată acum în matematică, demonstrată încă din anul 1882, este că numărul pi este transcendent şi irațional, frate ce numărul ,,e” dar şi cu radical din 2, adică cu numărul 1,41…

 

    După citirea şi a acestei cărți au fost obligat să rămân la considerentele şi îndoielile descrise mai sus, referitoare la modul de calcul al acestui număr.

 

     Dar tot autorul, termină cartea cu următoarea propoziție! ,,Fiți siguri că povestea lui pi continuă.” Şi eu sunt de aceeaşi părere. Că numărul pi nu este încă definitiv, chiar dacă nu se poate imagina o ştiință şi o tehnică ale viitorului în afara acestui număr!

    Există sau nu există o altă metodă, complet diferită de cea a lui Arhimede dar şi a înaintaşilor lui? În momentul de față nu se întrevede o astfel de soluție. Dar asta nu înseamnă că nu va veni!

 

 

 

 

CHICĂ

 

CHICĂ

(Fragment din cartea ,,DRĂCOAICELE DE LA MARGINEA RAIULUI")

    Lăudăroşi sunt în toată lumea. Dar nu aşa ca în satul Oniei. Şi lăudăroşi de copii sunt în fiecare sat. Dar nu aşa cum îi lăuda Onia. Onia era nevasta lui Chică a lui Papură. Neamul lor s-a ocupat de când lumea cu strânsul şi cu țesutul papurii şi a nuielelor de salcie. Iarna colindau bălțile dinspre apusul satului, unde râul face un cot mare şi se întinde într-o mlaştină fără capăt. Toată familia taie cu secerile papura pe care Chică o alege înainte, tufă cu tufă. Gheața este groasă şi limpede, cum fusese şi astă vară apa adâncă a bălții. Pun legătură după legătură pe sania grea din lemn, pe care o trag cu toții înapoi spre sat. Nu au decât o căsuță şi o grădină ce urcă pe o pantă spre deal, cu pământ galben, încât li se usucă acolo porumbul înainte de a se coace. Onia, ca o moară stricată, care nu se mai opreşte, îi laudă pe copiii ei şi pe față şi pe dos.

    Chică nu vede cu ochi buni laudele femeii lui. Dar ea nu înțelege de ce este rău să îi lauzi atât de mult pe copii. Venea dintr-un sat mai îndepărtat în care toți sătenii se laudau şi pe ei şi unii pe alții, fără încetare. Aşa încât acolo nimeni nu ar mai trebui să se minuneze de nimic şi totuşi, de atât de multe generații ei încă se hrănesc cu laude. Nu s-au săturat încă. Un popă, când vine pentru prima dată să slujească în satul de baştină al Oniei, se supără tare pe săteni. Le spune tuturor că vorbesc împotriva lui Isus. Pentru că se salută spunând ,,Lăudat fie Isus!” dar imediat trec la laude între ei, fără de ruşine. Şi îşi spun unii altora ce frumoşi sunt! Ce buni sunt! Ce harnici sunt. Ce haine frumoase şi-au făcut! Şi multe altele. Dar preotul nu face față mult timp laudelor sătenilor, cele pe care la început le respingea cu o furie cuvioasă, şi începe cu încetul să le creadă şi el. Iar la urmă se convinge cu tărie că este un preot de minune, că ştie să predice ca nimeni altul, că are o voce ca o pasăre măiastră, că are sufletul cel mai bun de pe pământ. Şi câte şi mai câte. Când a mers Chică să o ia de nevastă, auzind mulțimea de laude pe care i le dădeau toți, pe față, şi-a făcut cruce. ,,Satul ăsta este pierdut de mult în brațele dracilor!” şi-a zis. Fapt pentru care nu a mai mers niciodată la socrii, să-i vadă. Iar nevasta lui era de nevindecat. Iar când se duceau la rubedeniile lui, de prin sat, şi Onia începea din senin să îşi laude copiii, se făcea linişte şi fiecare rudă pleca de acolo, cu diverse motive, până când rămânea singură cu laudele ei.

    Chică nu se prea arunca să meargă şi să facă un ban în plus, cu lopata, cu furca sau cu sapa ori cu securea. Că era loc la lucru pentru toți. I se spunea Chică, pentru că avea părul gros şi tare, pe care nu îl tundea aproape niciodată şi îi sta peste spate drep ca o coadă de pasăre. Dar era cinstit şi muncea cu plăcere la împletiturile lui. Nu intra niciodată în crâşmă. Şi, cel mai bun lucru al său, mergea în fiecare duminică la biserică. Sta deoparte şi se gândea la Isus. Îi plăcea gândul că îl întâlneşte pe Isus. Cu care se împrietenise şi Isus era cel mai apropiat prieten al său.  

    Iarna aduna papură cât să îi ajungă pentru un an şi o punea să se usuce pe nişte prăjini ce țineau loc şi de gard. Iar pe cea uscată pe care a pus-o în stivă, mai apoi o țesea. Aduna şi nuiele galbene sau roşiatice, ori verzi, după ce anume se socotea el să împletească. Făcea coşărci pentru grădină, coşuri pentru fructe, pentru pânie, pentru haine sau pentru drum, ştergare de picioare, umbrare, coşnițe pentru stupine, coşuri de prins roiuri de albine, lăzi de zestre, scaune şi mese de grădină, chiar şi garduri ori porți pentru cei ce nu aveau bani pentru scândură. Pleca pe sate singur, încărcat cu împletiturile lui, si striga pe ulițe. ,,Haideți, să vă bucurați! Haideți, să vă bucurați!” Sătenii vedeau că el avea coşurile în spate şi nu pricepeau de ce s-ar bucura dacă ar ieşi la poartă pentru asta. Câte unul mai ieşea şi îl întreba. ,,Ce bucurie vinzi tu, de strigi aşa!?” La care Chică îi spunea repede o vorbă de duh încât omul nu avea cum să nu râdă. Şi imediat nu mai aştepta nici un răspuns la întrebarea lui. Apoi Chică, care avea darul vorbirii blânde şi frumoase, nu întreba nimic despre coşurile lui, nici nu aduce vorba. Şi după ce clientul lui se ospătase cu voie bună, Chică da să plece scuzându-se că are încă drum lung de făcut. Iar cel ce ieşise la poartă îl chema înapoi. ,,Păi nu ai spus nimic de coşuri! Hai că iau două de-astea mari, să îți mai scadă din greutate! Cât ceri pe ele?” Şi se târguiau apoi cu voie bună şi râzând.

   Aveau cinci copii, trei fete şi doi băieți. Nu erau cu nimic mai frumoşi sau mai urâți decât alți copii. Nici mai înalți sau mai scunzi. Nici mai deştepți sau mai proşti. Dar nu aşa îi vedea şi Onia pe copiii ei. Băieții erau destul de mari. Începeau să înțeleagă şi ei lumea. Iar lauda fără oprire a mamei lor îi descumpănea. La cea mai mică, una dintre fete, părinții țineau cel mai mult. Erau bucuroşi de bunătatea pe care o arăta, născută poate pentru ca lor să el fie mai uşor la bătrânețe, atunci când vor rămâne în grija ei. Nădăjduiau asta, fără să arate cuiva. Doar nădăjduiau. Numai că într-o zi de târg au luat-o cu ei şi pe Zara, pentru că aşa o chema pe copila cea mică, ce avea vreo patru anişori. Băieții au venit şi ei la târg cu părinții, încărcați şi ei cu coşuri împletite, pe care urmau să le vândă. Plecaseră imediat după ce s-a făcut ziuă, pentru că târgul era departe de satul lor. Nu aveau căruță şi cal şi se mai rugau uneori de drumeții cu atelaje, care îi depăşeau, să îi primească şi pe ei, dacă era loc.

    În târg s-au aşezat undeva la o margine. Oamenii, mulți şi gălăgioşi, treceau uitându-se la mărfurile înşirate. Unii mai încercau una alta şi se târguiau în gura mare.Chică nu prea avea vânzare. S-a ridicat soarele şi era cald iar Zara, după ce s-a bucurat cu mama ei, care a plimbat-o prin mulțimea târgului şi i-a cumpărat bomboane, s-a moleşit şi i s-a făcut somn. Au făcut o colibă mică din nişte cregi rupte dintr-un alun şi au pus-o pe o rogojină pe Zara, să doarmă la umbra colibei. La un moment dat au trecut mai multe familii de căldărari, încărcați cu oale de cupru, cratițe, capace şi căldări, care s–au oprit şi au târguit nişte coşuri de nuiele. Apoi s-a rărit lumea şi era semn că târgul era pe sfârşite. Aşa că au hotărât să meargă spre casă şi ei. Dar când Onia s-a dus la colibă, să o trezească pe Zara, coliba era goală. A căzut pe iarbă, fără să mai poată scoate un cuvânt. Apoi a început să plângă cu hohot şi să îşi rupă hainele, strigând după copilă. Au venit la colibă şi băieții şi Chică şi au început să plângă cu toții. După ce au strigat după Zara şi au fugit prin tot târgul să o caute şi-au frânt mâinile cu disperare. Pentru că Zara nu era nicăieri. Au umblat prin satul la marginea căruia era acel târg şi au întrebat pe toți drumeții dacă nu văzuseră o copilă. Dar nimeni nu văzuse.

    În cele din urmă, un om în vârstă care locuia la marginea satului, le-a spus că o şatră de căldărari a înnoptat lângă râu. Apoi au fost în târg, să vândă vase, după care, au adunat şatra şi au plecat repede. ,,Dar cum era fata voastră?“ A întrebat omul. ,,Era frumoasă! Era cea mai frumoasă din tot târgul!” I-a răspuns Onia, plânsă şi deznădăjduită. ,,Bine, bine, dar cum era?” A repetat uimit, bătrânul. Onia îi striga ca nebună. ,,Era frumoasă şi cuminte!...” Omul i-a spus atunci femeii. ,,Faci ca cioara din poveste , femeie. Aşa nu o vei găsi pe fată niciodată!” La care Chică, amărât, i-a spus el. ,,Era de patru ani, avea părul negru şi lung. Era desculță, purta o rochie albă şi o vestă albastră.” La care bătrânul a spus că a auzit într-una din căruțe, de sub coviltir, că o fată tânără plângea şi o striga pe mama ei. Apoi a văzut-o pe o femeie ținea strâns lângă ea, să nu sară din căruță, o fata cu o rochiță albă. Auzind asta Onia a leşinat şi au trebuit să o întindă pe iarbă şi să îi ude fruntea cu apă rece ca să îşi vină în fire.

    Apoi au urcat în fugă pe un deal de aproape. De unde, spunea acel bătrân, se văd drumurile până departe şi poate că se mai văd căruțele căldărarilor. Pentru că, este ştiut lucru, spunea omul, ei mai au obiceiul să fure copii mici. Le dau pe la nas cu o pudră să le amorțească toate simțurile şi în ascund prin căruțe. Şi apoi îi creasc, ca pe copiii lor, pentru a-şi mai schimba sângele din când în când. Onia a rămas în curtea bătrânului, întinsă pe iarba şi mută de durere. Iar Chică şi cu cei doi băieți au ajuns frânți pe coama dealului. Acolo s-au uitat pe drumurile de țară ce ocoleau câmpuri, treceau peste pâraie şi intrau prin satele apropiate. Dar căruțe înşiruite nu se vedeau. Au coborât dealul cu deznădejde şi au intrat în curtea bătrânului pentru a o lua pa Onia, să mergă spre casă. Bătrânul i-a îndrumat spre primăria satului unde erau şi jandarmii, să lase acolo o plângere despre pierderea copilei. Şi-au luat coşurile nevândute în spinare, au mulțumit omul pentru că i-a ajutat cât a putut, şi au plecat. Au intrat la jandarmi şi au povestit acolo ce s-a întâmplat. Un jandarm s-a suit atunci călare şi a pornit să caute pe drumuri şatra dar nu a găsit-o şi s-a întors după trei ceasuri fără nici un rezultat. Speranțele lui Chică erau din nou spulberate.

    Când au ajuns în sat, abia trăgându-şi picioarele de oboselă şi de amar, au trecut pe lângă râpa în care îşi avea Iov bordeiul. Chică a privit bordeiul şi a simțit atunci un fel de speranță în afundul sufletului său. Nu vorbise niciodată cu Iovu dar auzise multe poveşti despre puterile sale de a face bine tuturor. Era atât de disperat încât ar fi dat oricui şi viața sa, pe loc, numai să se întoarcă Zara acasă. O mare vinovăție îl încercase pe tot drumul. Să nu îi treacă lui prin gând, să îl pună pe unul dintre băieți să se uite de sora lui! A urcat singur spre bordeiul lui Iovu cel orb, după ce le-a spus a lor săi să stea, să se odihnească.

    S-a apropiat de uşă şi a bătut uşor în scândurile vechi şi crăpate de vreme. S-a lăsat linişte şi a mai bătut odată precaut şi cuminte în scândură. Apoi i s-a părut că ceva se foieşte şi cineva tuşeşte încet. Apoi aude din lăutru glasul lui Iovu. ,,Ai venit, Chică!?” Nu ştia ce să răspundă. A început să plângă şi să suspine tare. Apoi s-a auzit în bordei puțină foială şi cineva a început să împingă uşa spre înafară. Era Isa, nepotul lui Iovu. După el apăru şi bătrânul Iov, ce se sculase de pe pat şi îşi trăgea pe umeri o haină ponosită. Iov a pus mâna pe umărul lui Chică, ce căzuse pe iarbă în genuchi, de oboseală şi de disperare şi de mare durere. Nu putea să îşi deschidă gura şi să îi spună ce s-a întâmplat. ,,De ce nu ați avut grijă de copila voastră, Chică?” Bătrânul a stat aşa o vreme cu mâna pe umărul bărbatului iar acesta s-a liniştit încet.  Şi-a dat seama că Iovu ştia de răpirea fetei, fără ca el să îi spună. Aşa cum povesteau toți prin sat, că ştie tot ce se petrece. Chică a început să vorbească ca pentru sine. ,,Ce ne facem noi! Ce ne facem! Ce ne facem! Unde o mai găsim noi pe Zara!” Apoi a ridicat capul spre ochii închişi ai lui Iovu şi s-a rugat lui. ,,Te rog, Iovule, să ne spui! Te rog să ne spui! Ce mai putem face să o aducem înapoi pe Zara!” Iovu a luat mâna de pe umărul lui şi i-a pus-o pe cap, pe părul lui tare, lung şi drept. ,,Ştiu că eşti prieten cu Isus! Că tu crezi în Isus! Roagă-te lui Isus!” ,,Unde să mă rog? Să merg în biserică” ,,Nu. Roagă-te aici. Noi ne vom ruga alături de tine!” Chică nu ştia să se roage aşa cum o fac preoții, Dar disperarea lui era aşa de mare încât s-a aruncat la pământ şi a început să plângă în hohote şi să strige ,,Doamne, Isuse! Ajută-mă, te rog Doamne, să îmi găsesc fata. Cere-mi orice, Doamne, şi eu aşa voi face! Nu mă lăsa singur în nenorocirea asta mare!”

    Iovu a ridicat mâinile spre râu şi s-a lăsat o linişte mare de nu s-a mai auzit nici un cuvânt. I-a zis apoi lui Chică să se uite spre drumul dinspre râu, pe unde venise el cu nevasta şi cu băieții lui. Acolo, nu departe, era aşezată pe malul apei şatra căldărarilor. Căruțele erau aşezate în cerc şi din mijloc ieşea fum. Caii păşteau împiedicați pe malul apei. ,,Mergeți şi luați-vă copila!” Chică a privit uimit spre râu şi s-a ridicat. S-a uitat spre Iovu. Apoi s-a uitat spre cer şi a zis. ,,Mulțumesc Isuse! Lăudat să fii în veac!” Dar liniştea era aşa de mare că vorbele lui nu s-au mai auzit. Minunea era aşa de mare, de parcă ei erau pe altă lume! S-a dus la drum, a luat-o pe Onia şi pe băieți şi s-a îndreptat spre căruțe. Acolo liniştea era la fel de mare. Părea a fi un vis. Dar nu era. Doar că toți căldărarii, cu femeile lor şi cu copiii lor cu tot erau întinşi pe jos şi adormiți. Dintr-o căruță se auzea un plâns obosit de copilă. Au mers acolo şi au găsit-o pe Zara lângă o femeie bătrână care dormea lângă ea, cu brațele căzute. Fata a sărit repede în brațele Oniei şi a prins-o cu putere. Onia plângea şi o strângea pe Zara la piept şi au plecat repede de acolo. Au trecut în drumul lor pe lângă bordeiul lui Iovu. Nu era nimeni iar uşa părea încuiată. Au ajuns acasă şi s-au culcat şi s-au trezit după o zi şi o noapte. Viața mergea mai departe. De atunci Chică mergea la biserică ca şi cum acolo s-ar fi întâlnit cu un prieten de-al său, de la care aştepta un mesaj.

    După mai multă vreme Chică a mers iarăşi la târg. Dar numai el şi cu băieții cei mari. La întoarcere a mers la marginea stului de lângă târg şi l-a căutat pe bătrânul care i-a ajutat. Care a aflat aflat bucuros că Chică şi-a găsit fata. I-a dat un coş din nuiele, anume făcut pentru mulțumită, dar bătrânul nu a voit să ia darul. Chica a insistat atunci. ,,Spune-mi te rog, povestea cu cioara!” L-a rugat Chică. Se gândise mereu la cea ce i-a spus acel om femeii lui, atunci când a întrebat-o despre fata lor. ,,Cum, nu ştii povestea cu cioara!” Mama mea o spunea mereu, când eram copil. Chică tăcea şi aştepta povestea. ,,Odată era o cioară care îşi tot lăuda puiul. Şi într-o zi, puiul ei s-a pierdut şi ea îl căuta disperată. Întreba în stânga şi în dreapta pe drum. ,,Nu ați văzut puiul meu, oameni buni!” Oamenii ridicau din umeri. La un moment dat, trecătorii au întrebat-o. ,,Dar cum era puiul tău? Să îl recunoaştem!” Iar cioara le spunea tuturor. ,,Era cel mai frumos pui din lume. Trebuie că l-ați văzut!” Dar nimeni nu văzuse un astfel de pui. Iar cioara nu şi-a mai găsit puiul niciodată!”      

De ce a meritat, cu prisosință, profesorul Gorun Manolescu premiul ,,Petre Sergescu”, 2024, din partea Academiei Române

  

De ce a meritat, cu prisosință, profesorul Gorun Manolescu premiul ,,Petre Sergescu”, 2024, din partea Academiei Române

 

În ziua de 4 Decembrie, a anului 2024 profesorului Gorun Manolescu i se decernează premiul ,,Petre Sergescu” din partea Academiei Române, dedicat Istoriei Ştiințelor şi Tehnicii. Primeşte acest premiu pentru cartea sa: ,,Eseu despre modelul onto-informațional-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu – Arhitectura sa și caracteristicile principale”. (Ed. Paideia, Bucureşti, 2022).

Ziua premierii,4 Decembrie 2024, are o conotație matematică interesantă. Sunt două sute douăzeci şi doi de ani şi două zile de la ziua în care Napoleon Bonaparte se încoronează ca împărat al Franței. Împăratul Napoleon Bonaparte este citat la un moment dat în carte, alături de matematicianul francez Pierre-Simone de Laplace. Trebuie spus că rolul lui Napoleon Bonaparte în istoria gândirii, a ştiințelor şi a tehnicii a fost salutar.

Profesorul Gorun Manolescu şi-a legat viața de cea a Comitetului Român de Istoria și Filozofia Științei și Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române, fondat, ȋn versiunea actuală, de către academicianul Mihai Drăgănescu. Gorun Manolescu este numit redactor şef al Revistei Noema (CRIFST) care apare sub egida a Academiei Române. El ȋndeplineşte această funcţie între anii 2002 şi 2018. Ȋn ultimul an al intervalului, la cererea sa, este ȋnlocuit, fiind implicat ȋn alte proiecte.

Specializat în Informatică şi în studiul Inteligenței artificiale, profesorul Gorun Manolescu a iubit din totdeauna gândirea în genere şi filozofia, cu precădere. A studiat aplicabilitatea marilor teorii filozofice în segmentele principale de istorie ale culturilor lumii, publicând mai multe cărți de-a lungul timpului. Contribuțiile sale în această zonă de analiză a globalității gândirii, la nivelul larg al umanității, sunt remarcabile.

Profesorul Gorun Manolescu a fost şi un membru activ şi important al Şcolii de înțelepciune „Constantin Noica”, în perioada 2007-2022, înființată de către medicul şi filozoful Geo April Săvulescu, 1932-2022, licențiat în medicină şi în filozofie. O personalitate aparte în domeniul studiului filozofic, cu dedicare în valorificarea operei blagiene. Geo April Săvulescu a fost şi unul dintre ucenicii filozofului Constantin Noica, în perioada locuirii acestuia la Păltiniş. Geo April Săvulescu a scris şi publicat două cărţi de referință despre gândirea filozofică a lui Lucian Blaga, (,,Lucian Blaga - filozofia prin metafore”, vol I, 2002 şi vol II, 2012). Şcoala de înțelepciune „Constantin Noica”a funcționat în ultimele trei decenii, la Bucureşti, sub forma unui club de dialog şi lectură filozofică. Având mai mulți membrii de marcă, cum ar fi academicienii Nicolae Alexandru Breban, Alexandru Surdu, Nicolae Popescu, iar din diasporă, prof. Constantin Virgil Negoiță (coautor împreună cu Dan A. Ralescu a lucrării celebre "Mulțimi şi logici Fuzzy") şi prof. Nicolae Balotă. Din țară, profesori şi cercetători: Ion Ianoşi, Paul Flondor, Angela Botez, G.G. Constandache, Ana Bazac, Cătălin Ioniță, Bulz Nicolae, Gorun Manolescu, Dan Psatta, Ion Macri, Nicolae Florean Pinte şi alții. Întâlnirile aveau loc fie la Bucureşti, pe strada Căderea Bastiliei, 32, unde îşi avea reşedința permanentă medicul Geo April Săvulescu, fie pe drumul dintre Bucureşti şi Clinceni unde îşi avea reşedința de vară. Pe lângă întâlnirile obişnuite, aici se organizau şi întâlniri punctuale. Aşa a avut loc întâlnirea dintre Gorun Manolescu, Geo Săvulescu, Nicolae Florean Pinte şi filozoful Alexandu Surdu. Atunci Nicolae Florean Pinte şi-a prezentat Teoria Speciilor Informaționale (TIS) şi Codul liniar, două descoperiri ştiințifice extrem de importante, care stau la baza a numeroase aplicații tehnice actuale. Dând înapoi cele două decenii ce trecuseră cu repeziciune de când a apărut TIS, amânarea publicării celei de a treia şi a celei de patra carte despre TIS, este un lucru pe care profesorul Gorun Manolescu îl regretă şi îl vede ca neproductiv şi de neînțeles. Subiectele întâlnirilor, expunerile şi dialogul specifice acestei şcoli de filozofie merită să fie adăpostite într-o carte, pentru că aparțin de acum istoriei filozofiei româneşti. Ar fi, poate, la fel de important ca şi efortul meritoriu al scrierii acestei cărții care face obiectul prezentării noastre, o faptă pe care doar profesorul Gorun Manolescu a putut-o împlini. Mai adaug un lucru. Prietenul foarte apropiat al profesorului Gorun Manolescu, medicul şi filozoful Geo April Săvulescu, un om de o mare inteligență şi capacitate de gândire şi înțelegere, a visat în acelaşi spirit la o împlinire a filozofiei româneşti. A visat la o readucere în actualitate a operei lui Lucian Blaga. Îşi dorea ca ideile sale, cele din Trilogia cunoaşterii, Cunoaşterea Luciferică în special, cea care pune bazele cercetării ştiințifice, să fie valorificate în mod real de către actuala societate românească.

 

Ideile cărții premiate de către Academia Română nu pot fi simple, având în vedere complexitatea acesteia. Cu atât mai mult referințele la teoria modelului onto-informațional-fenomenologic (OIF) propus de către Mihai Drăgănescu. Folosirea de cuvinte cât mai simple, pentru a descrie înțelesuri complicate, îi este necesară unui articol, ca al celui de față, destinat cu precădere marelui public. Profesorul Gorun Manolescu a reuşit şi acest lucru în cartea sa, folosindu-se de talentul său literar, adăugat cunoştințelor şi erudiției.

Ființa, adică esența noastră omenească, este destinația întregului demers al acestei cărţi, Ființa ca ajungere fenomenologică, împinsă de informația pură, situată în lanțul unor zone categoriale profunde este mai greu accesibilă cititorului obişnuit. Cu atât mai mult, este meritul cărţii pentru că o face fără să coboare  ştacheta valorii expunerii.

Travaliul profesorului Gorun Manolescu, documentarea şi asamblarea întregii expuneri a eseului a durat mai bine de două decenii.

Pentru a transfera cititorului ideea despre acel spațiu/câmp pe care îl descrie teoria modelului drăgănescian, profesorul Gorun Manolescu face paşii mici ai înțelesului minții pe o cărare greu de intuit dar vizibilă şi citibilă. În primul rând este necesară explicarea particulei lingvistice ,,orto” cea pe care a ales Mihai Drăgănescu să o folosească pentru a desemna fondul prin care se revarsă ,,informateria” în spațiul pe care îl umple apoi materia, născând lumea noastră, constant şi perpetuu. Această lume fizică, a fizicului vizibil, adică a unei prezențe percepute de către om sau de către un aparat, a lumii materiale/energetice. Trecerea de la lumea fizica adâncă la ,,fizică”, un concept ideatic, ne poate servi pentru a pătrunde cu mintea în ştiințele naturii. Pasul următor este cel al metafizicii. Metafizica este o opțiune a cunoaşterii realității, între cea teologică şi cea paralelă fizicii, aflată în structura sau în spatele relativ al fundalului cețos al realității.

Revenind la cele trei cuvinte cheie ce formează numele modelului, analizând ideea cuvântului ,,orto” se ajunge la sensul unei spuse prestabilite a autenticului. Ideea ,,orto-discursului”, atestată documentar, a fost pronunțată pentru prima dată chiar de către Isus, cu sensul lui  ,,Adevărat, vă spun vouă…”. Aici sensul lui ,,orto” este, probabil, cel mai apropiat de cel al intenției academicianului Mihai Drăgănescu. Semnificația particulei ,,orto” se regăseşte şi în relația orto-doxa, adică adoptarea unei orientări, unei conduite drepte a unei credințe, cu sensul de adevăr. Dar şi orto-grafia, adică scrierea corectă, cea conformă unor reguli, este prestabilirea ordonată şi activă a înşiruirii unor semne scrise.

Ortofizica, fizica cea adevărată sau fizica cea din spatele fizicii cunoscute, este cea care naşte, ordonează, determină şi împlineşte fizica pe care o cunoaştem. Suntem obişnuiți cu ,,materia categorie”, ca obiect comun al filozofiei şi al ştiințelor. De la materia cu aspect fizic şi energetic avem de parcurs nişte ante paşi pentru a ajunge la ,,informaterie” şi la ,,ortofizică”, adică acea cale de producere a informației din care se frământă apoi amestecul de informație, energie şi substanță pe care noi îl numim acum realitate.

Dacă termenul ,,onto” face referire la ființă atunci termenul ,,orto” face referire la resursa materiei primordiale, nelipsite, a ,,informateriei”, ca leagăn prim al aceleaşi ființe. ,,Ortofizicul conţine informaţii-fenomen, cu structuri flue, instantaneu schimbătoare… de natura unui câmp energetic material-specific numit „informaterie”, care apare în tranşe finite.”(citat din carte)

Mergând mai departe în raționamentul formării materiei, Mihai Drăgănescu introduce noțiunea de ,,lumatie”. ,,Lumatia” este materia neformată, latentă, aflată în profunzimea lumii, cea care în contact cu ,,informateria”, modelează informațional viitoarea materie, viul şi neviul, existentul şi inexistentul, cunoscutul şi necunoscutul.

Chiar dacă ipotezele originale şi uluitoare ale gânditorului Mihai Drăgănescu sunt încă departe de a putea fi verificate ştiințific, ideile aferente acestui discurs filosofic rămân valabile şi sunt încă foarte posibil verificabile în viitorul ştiințelor avansate, cele de frontieră. Nu sunt, şi nu pot fi date la o parte pentru că se mulează pe tot ceea ce ştiințele actuale clasice au descoperit, descoperă şi, foarte probabil, vor descoperi. Importanța acestui model rezidă din determinările informaționale ce se pot ataşa acestui fenomen de formare a materiei. Modelul nu este unul neapărat teologic, căutător al ființei devenite, ci unul complex metafizic, al ființei pre-existente şi devenite, adică un model acordabil cercetării ştiințifice.

Ancorarea sistemului drăgănescian în diverse izvoare ale filozofiei îi aduce, din partea filozofului Gorun Manolescu, un sprijn autentic şi o trasabilitate viitoare benefică. Începând cu viziunea aristotelică a ființei şi ajungând la previziunile lui Kant şi Husserl şi aplecările lui Heidegger asupra ființei, prin prisma modelului ontic se dezvoltă ideea de imaterialitate primă a izvorului lumii, de transfer de adevăr de la cauză la efect şi de la logos la ființă.

Conceptul ortofizic de substanță imaterială sau substanță fără de materie, demonstrat temeinic de către Gorun Manolescu, folosindu-se de relația de calcul a energiei descoperite de către Albert Einstein, este pe atât de vechi cât este şi extrem de nou în ştiințe. Fotonul nu are o masă de natură materială ci o masa rezultată dintr-o concentrare de energie. Ceea ce este fundamental diferit de ideea că unele subdiviziuni ale particulelor mai mici decât un foton nu ar fi substanțe, dacă nu ar conține materie. Acestea conțin acea ,,informaterie” pe care o prevede şi o prezice Mihai Drăgănescu. De ce este acest lucru important pentru viitorul ştiințelor? Pentru că abordarea informaterială a substanței, legate energetic şi codificate informațional până la cea mai mică particulară elementară posibilă, chiar nedescoperită încă, schimbă înțelegerea şi descrierea comportamentului acestor particule. Adică ar schimba benefic dezvoltarea şi înțelegerea teoriei cuantice. Tentative şi intuiții de acest gen au existat de la filosofii stoici şi până astăzi. Chiar şi la filozofii români, pe care Mihai Drăgănescu îi recunoaşte: Ioan Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru, Florian Nicolau, Nicolae Paulescu, Eugen Macovschi, Alexandru Surdu la care se adaugă filozoful David Bohm, unul dintre apropiații lui Robert Oppenheimer, cel care a adus contribuții majore la fabricarea bombei atomice şi nu numai.

David Bohm propune o ,,Teorie ontologică” înaintea lui Mihai Drăgănescu, ca pe o formă nouă a teoriei cuantice, a unor realități subiacente mult mai flexibile şi mai nedeterministe decât se credea în secolul trecut. Teoria lui Bohm nu este încă epuizată cum nu este epuizat nici modelul ontologic al lui Drăgănescu. Fizicianul şi gânditorul David Bohm, a avansat şi idei despre conştiință şi gândire, fiind, pe undeva, un precursor al gândirii lui Mihai Drăgănescu.

Mihai Drăgănescu nu exclude o valență teologică a modelului său, în condițiile în care ființa umană are acces, în măruntaiele informateriei, la comuniunea cu o Conştiinţă Fundamentală, oarecum asimilabilă divinului.

Căutările febrile ale lui Mihai Drăgănescu pentru înțelegerea adâncă a informației se precipită în ideea fenomenologică, a unei informații fenomenologice, dar care vizează un joc complex al alăturării semnificațiilor, până la implicarea matematizată a semanticii. Apropierea informației de o măsură entropică a relațiilor şi interdependențelor cuantice dintre părți, pare a fi posibilă. Însă, trebuie menționată lămurirea noțiunii de ,,informație” care este încă în curs în filosofie şi în lumea ştiințifică şi va mai fi multă vreme.

În ultima parte a cărții se pun față în față, printr-o strădanie exemplară a lui Gorun Manolescu, modelul ortofizic (O)F) al lui Mihai Drăgănescu şi modele comparabile ale lui Kant, Huserl şi Aristotel. Rezum anumite idei, reprezentative, fără a intra în detalii. Din apriorismul insistent al lui Emmanuel Kant filozoful distinge multiplicarea ideii de anterioritate prin nivele mereu noi, ceea ce îi permite, în cele din urmă, să propună un anume nivel al materiei prin modelul său numit ,,nivel orto-fizic”. În ceea ce priveşte partea fenomenologică a modelului orto-fizic, gândirea lui Edmund Huserl are o importanță aparte, legată de acea ,,conştiință pură” pe care acesta o poziționează ca fenomen ultim, pe care însă, Drăgănescu îl prelungeşte curajos şi temerar în zona orto-fizicului. Pentru aportul aristotelic filozoful utilizează fondul primar, nealterat de modernitate, al ideilor lui Aristotel. Şi descrie ortofizicul ca pe un câmp de energie cu valențele de substanțialitate ale unui alt fel de spațiu, cu neajunsul unei instantaneități temporale, care nu ne este proprie minții umane sau gândirii. 

Ceea ce face profesorul Gorun Manolescu cu această carte se poate rezuma astfel. Primeneşte şi aduce în actualitate, prin contribuții evidente, modelul onto-informațional-fenomenologic al mentorului său, filozoful Mihai Drăgănescu. Aşează în întregul filosofic, dar şi ştiinţific actual, şi acordează la prezent toate ideile lui Mihai Drăgănescu, legate de modelul său. Nu se îndoieşte nici o clipă că valoarea acestui model este reală şi este convins că, în cele din urmă, se va ajunge în marea lume ştiințifică la valorificarea acestui sistem. Este motivul pentru care în titlul acestui articol se vorbeşte şi despre ,,prisosință” la adresa meritelor profesorului Gorun Manolesc, în termeni de capacitate şi de efort, de perseverență şi cunoştință de cauză. Dar şi de un sincer patriotism, fără a considera acest lucru o exagerare. Şi aceasta deoarece darul oferit de Mihai Drăgănescu trebuie cu certitudine cunoscut şi discutat şi dincolo de graniţele țării noastre.

Faptul că filozoful Mihai Drăgănescu are printre admiratorii săi şi un astfel de discipol, este o laudă şi la adresa ,,omului” care a fost cu adevărat marele filozof şi om de ştiință, pe acest pământ! Am fost foarte bucuros să aflu de la profesorul Gorun Manolescu despre intenția sa de a publica cât mai curând o nouă ediție a acestei cărți, cu noi conținuturi la fel de importante şi de actuale.

 

 

Cornel Mărginean,

membru al ,,Şcolii de înțelepciune Constantin Noica”, 2010-2022

 

 

ULTIMA ÎNTREBARE

 

ULTIMA ÎNTREBARE

 

    Îi voi pune mai jos o întrebare unchiului, prin care sper să obțin un răspuns nu doar metafizic ci şi cu un rost aplicabil nepoților săi de acum şi celor ce vor urma mai departe în lume.

 

    (Pentru cei care nu l-au cunoscut aievea pe unchiul lor, Mărginean Gheorghe, fac o precizare necesară. Răspunsul acestuia va fi reprezentativ, dens şi puternic. Iar celor care l-au cunoscut aievea, le recomand să pună în gura lui frazele răspunsului, cu tonul său şi cu vocea sa de mare orator, ce a fost!)

 

    Las, aşadar, unchiului Mărginean Gheorghe bucuria de a încheia această carte. Carte la care a visat mult şi pe care şi-a dorit să o scrie chiar dânsul. Să o scrie şi să o publice pentru a nu lăsa ca strămoşii săi, acei țărani cărturari, să intre în uitare!

 

    ,,- Ce crezi, unchiule, că urmăresc în viață oamenii. Cei care au habar despre lume?”

    ,,- În primul rând, nepoate, ei îşi doresc, conştienți sau nu, să nu fie uitați! O parte dintre ei ştiu că moartea le va veni, fără ca ei să se poată împotrivi cu nimic. Iar după moarte, inevitabil se va instala uitarea! Omul este o ființă gânditoare, singura de acest fel dintre viețuitoare. Care trebuie să plătească prin ,,ceva” acest avantaj. Cum? Prin conştiința timpului! A limitelor timpului înțelese bine, puse apoi în fața veşniciei. Unii s-au întors înapoi în pulberea pământului din care au venit, cu convingerea că asta este tot. Alții nu au ştiut nimic. Nici albă şi nici neagră şi au trăit degeaba. Unii nu şi-au pus problema. Iar unii şi-au pus-o.

    De ce omul poate fi, în cea mai mare parte a vieții, neatent la sfârşitul lui? Pentru că exersează în fiecare zi, prin somn, absența sa semiconştientă din timp. Somnul este cel care îl înarmează organic pe om cu o stare pe care o aseamănă în subconştient cu moartea sa. Cât este din somn aferent sau atribuit neființei? Adică morții, spus mai direct! Sau dacă este ceva din somn de natura odihnei veşnice, pe care omul a plasat-o cu abilitate, înapoia morții lui? Nu se ştie. Omul se omoară pe sine în fiecare seară şi se reînvie pe sine în fiecare dimineață! De zeci de mii de ori pe parcursul vieții sale. Adică se uită pe sine dormind şi îşi aminteşte de sine trezindu-se. O face pentru a trăi, pur şi simplu? Pentru că aşa a organizat natura viața, după zi şi după noapte? Pentru că ne rotim zilnic în fața unei stele, soarele? Sau, o face şi pentru a trăi dar şi pentru a muri! Noi toți ne dorim veşnicia, dar aşa cum veşnicia ar semăna cu viața şi nu ne dorim o veşnicie care să semene cu moartea! După cum ți-am mai spus, pentru noi oamenii veşnicia este o succesiune foarte lungă de momente, care toate se numesc ,,acum”. Ştiința ne va arăta într-o zi că viața de pe pământ şi gândirea, cea pe care omul a alăturat-o vieții, se vor pierde. Când? Într-un viitor, oricât de îndepărtat ar părea a fi, dar tot mai apropiat decât veşnicia la care noi sperăm. Şi singura poziție corectă a noastră este aceea de a diviniza şi de a iubi prezentul! Aşadar prezentul nostru, prin care trecem atât de repede, este veşnicia noastră! Pentru că prezentul este singura noastră certitudine posibilă, sinceră! Dacă nu am fi avut conştiința timpului, şi le-am fi avut pe toate celelalte, am fi fost cele mai fericite alcătuiri vii din istoria întregului Univers! Dar Dumnezeu nu ne putea face mai norocoşi decât este Dumnezeu însuşi! ”

 

    Tac. Ceea ce a spus unchiul Gheorghe, ca urmaş a lui Vasile cel tăcut şi îngândurat, a lui Nicolae clarvăzătorul, a lui Ioan cel cu sute de cărți şi al lui Iosif, oierul cu o mie de oi, nu poate fi ştirbit cu nimic. Unchiul, văzând că nu spun nimic a vrut să aducă din spațiul nemărgint al gândirii, în lume, spusele sale şi a mai adăugat:

   

    ,,Poetul nostru național, Mihai Eminescu, ne spune un lucru ce seamănă cu ceea ce vorbim noi acum, prin somnul său, ,,adesʹ lângă izvor”. El se culca şi adormea lângă izvor şi visa o tânără şi frumoasă crăiasă. Era oare viața sau era moartea, acea dragoste din visul său, acea crăiasă? Sau nu era decât o simplă copilă din lume? Nu vom şti şi nu vom afla!”

 

PUTEREA CĂRŢILOR

 

PUTEREA CĂRŢILOR

 

Extras din cartea ,,Neamurile din care vin”

 

 ,,Puterea cărților asupra omului este uriaşă. Este ştiut că cele câteva mii de ani de civilizație umană a constat, determinant, în a se scrie cărți şi a se citi cărți. Din acest izvor s-au născut toate atributele lumilor şi ale epocilor mari ale istoriei. Prin cărți oamenii au pus mereu la comun tot ceea ce au reuşit să descopere, să înțeleagă şi să producă. Ca apoi o nouă generație să adauge încă un segment în această spirală uriaşă. Este şi motivul, oarecum pervers, pentru care acum statele nu încurajează o cultură solidă a maselor. Nu citeşti cărți, nu cunoşti aproape nimic. Doar ai impresia că ştii despre ce este vorba. Dar nu ştii! Din discuții, de la ştiri, de la Radio, de pe Internet sau de pe telefonul mobil nu te alegi cu aproape nimic, doar te amăgeşti. Şi aşa, cei puternici îi țin sub un control strict pe cei slabi, fără ca aceştia să înțeleagă. Şi tot aşa, cei puternici fac ce vor cu lumea noastră, a tuturor.”

Viaţa de apoi

 

Viaţa de apoi

 Extras din cartea Neamurile din care vin. O discuție cu unchiul Gheorghe Mărginean, despre viața de apoi.

    ,,- După atâţia ani de studiu, ai reuşit să îţi faci o idee despre cum va fi sau nu va fi, despre ce va fi, şi dacă există viaţă de apoi?” ; ,,- O să vorbim în bibliotecă pe tema asta! Bine?” ; ,,-Revin la întrebarea din livadă, aţi promis să expuneţi ideile sau concluziile despre viaţa de apoi.” ; ,,-Papa de la Roma a spus că nu există purgatoriu şi nici rai în formă fizică, materială. Acestea există numai intelectual. Pentru mine purgatoriul şi raiul sunt mereu acum şi aici pe pământ. Aici e raiul! Ăsta este raiul!” ; (pauză) ,,- Viaţa de apoi este de fapt înainte. Este viaţa de dinainte! Pentru că înălţarea spiritului nostru se petrece în timp ce noi trăim şi nu după ce noi murim. Sau nu se mai înalţă deloc. Atât Isus cât şi mama lui Isus, Maria, sunt exemple fundamentale în acest sens. Urcarea lor la cer nu a fost posibilă decât prin urcarea anterioară a faptelor pe care le-au avut pe pământ. Post urcarea noastră la cer nu are cum să fie posibilă. Aşadar, chiar în acest moment, în vreme ce noi discutăm, ne trăim simultan şi viaţa de apoi, cea despre care este pusă întrebarea.” ; (pauză) ,,Pe o axă a viitorului celor care sunt în viaţă li se proiectează un fel de prelungire iluzorie şi imaginară a timpului, pe care oamenii preferă să o numească ,,viaţă de apoi”. Dar nu numai atât. Ei îi dau şi atributele veşniciei şi îi mai adaugă şi o înviere în trup, la căpătul paradoxal al acestei vieţi socotite nemărgininte. Este oarecum imposibil să fie divizată veşnicia întreagă, între cea de înainte cu cea de după viaţa de apoi. Aşa sunt de temători de moarte oamenii încât visează. Atât de mult îşi doresc să trăiască fiecare de-a pururi, încât îşi fabrică prin toate mijloacele nemurirea.” ,,-Dar virtuţile drepţilor nu trebuiesc răsplătite, în acord, sau în dezacord, cu faptele rele ale celor netrebnici?” ; ,,Da. Se răsplătesc tot aici pe pământ şi tot în prezentul nostru. Cel de acum. Unii fug în trecut. Alţii alergă spre viitor, aşa cum deja o face lumea de astăzi! Dar singurul lucru sigur pentru toţi este prezentul. De aceea, spun, viaţa veşnică este veşnică dar este şi prezentă. Iar răsplata dreptului, a celui drept, este o răsplată promisă dar şi prezentă. Ori vezi lucrurile astea şi le înţelegi, ori eşti miop şi ţi se par îndepărtate ca nişte promisiuni despre care eşti convins că nu se vor îndeplini, dar care îţi plac pentru că sunt frumoase.” ; ,,-Dar cum putem noi să ne bucurăm de viaţa de apoi? Dacă este trăită odată cu viaţa de acum?” ; ,,- Oricât ai căuta o soluţie la astfel de probleme, în orice simţ al omului, raţional sau nu, instinctual sau nu, vital sau nu, ritual sau nu, nu vei găsi! De aceea susţin că omului îi este oferită această fericire sigură şi palpabilă prin cunoaştere. Nici o hrană sau băutură, răsfăţ, mângâiere de carne de femeie sau de bărbat, odihnă sau bogăţie nemăsurată ori puteri mari, absolute chiar, nu îi pot da omului pacea şi bucuria veşniciei! Singura cale a omului rămâne în mintea sa, în cugetul său, acea cale a înţelepciunii câştigate prin cunoaştere. Care ţine desigur, nu doar de citirea cărţilor sau de dialogul frumos cu cei învăţaţi ci şi de bucuria reală a tuturor artelor pe care le are omul la îndemână. În toate artele, ce face omul? Află ceva cu cugetul său! Toate cele enumerate mai sus, le au şi celelalte vieţuitoare, animalele. Doar cugetul omului îi poate da acestuia ceva mai mult. La îndemâna tuturor sunt problemele vieţii şi durerea diversificată. Plăcerile, cele pe care le fixează societatea acum şi din totdeauna fericirii, sunt nişte pălăvrăgeli, valabile exact câteva minute. Doar atât! Oamenii merg la psiholog sau la duhovnic, dorind să nu li se cunoască durerile şi să încerce să le vindece doar prin înţelegerea lor. Dacă nu reuşesc, merg la psihatru să primească o porţie de drog adormitor, pentru a nu se desmetici bine. Nici unul nu se poate vindeca singur, în convingerea că se va bucura doar cândva de viaţa de apoi.” ; ,,Şi totuşi, cum vom şti că suntem sau că nu suntem în viața asta sau în viața de apoi?” ; ,,Nu trebuie ca noi să ştim pe care dintre vieți o trăim. Dacă ne trăim viața prezentă sau viața de apoi! Principalul lucru este să ne bucurăm de ceea ce ,,aflăm”, mereu, şi de faptul că vom mai ,,afla”, mereu. Omul trebuie să afle ceva, mereu şi mereu. Este, să zicem, ca acel ,,circ” pe care îl alăturau împărații romani ,,pâinii”. Pentru că nevoia şi bucuria de a afla nu este asemănătoare cu nici una dintre toate plăcerile fericirii omului. Mă fac înțeles?!” ; ,,Sunt oarecum mulțumit de cum mi-ai explicat metoda de a trăi simultan în ambele cele două vieți. Dar tot nu înțeleg diferența dintre cele două vieți!” ; ,,Pe măsură ce te vei gândi, şi vei accepta să îți doreşti să afli cât mai mult şi cât mai adânc, vei reuşi să îți dai seama despre ce vorbesc!”.  

De la ghidul obişnuit de viață la ghidul de viață despre care vorbea unchiul Gheorghe Mărginean

 

 De la ghidul obişnuit de viață la ghidul de viață despre care vorbea unchiul Gheorghe Mărginean

 Un extras din cartea în scriere ,,Neamurile din care vin”

    Un ghid personal pentru a trăi pe pământ, de vreme ce un om oarecare a avut şansa să se nască, este un lucru foarte bun. Cea mai mare parte dintre oameni au un singur ghid de viață, fără a-şi da măcar seama, şi anume: ,,plăcerea”. Câți? Poate trei sferturi dintre ei! Nici măcar nu ştiu că îl au pentru că face parte din cele câteva instincte originare şi aparent fireşti ale omului. Ei caută cu sârg plăcerea în orice fac şi în orice îşi propun să facă. Nici nu concep că are rost viața fără dorința permanentă, dar de fapt efemeră, pentru şi spre destinația plăcerii. Fie că le place să mănânce, fie să bea, fie să doarmă, fie să se îmbăieze, fie să stea pur şi simplu, fie se împreuneze între ei. Pe această cale umblată şi bine bătătorită, ei îşi găsesc fel de fel de vicii în care excelează până ajung la boală şi la dispariție din cauza dorințelor şi a plăcerii de a le practica. Mai sunt unii care adaugă plăcerilor simple şi universale şi diverse ingrediente urâte. Cum ar fi fala, mândria, prostia, aroganța, răutatea, lăcomia, zgârcenia şi multe altele. Şi toate acestea devin ghiduri de practică ale vieții lor sociale, dar mai ales ghiduri de a trăi singular şi intim nu înăuntrul zilelor ci printre zilele vieții.

    O mică parte dintre oameni îşi fac un fel de călăuză din bucurie, satisfacție, cinste şi muncă. Câți? Poate nici zece dintr-o suta! Ei sunt deja ridicați spre har şi se numesc, în mare spus, ca fiind acei oameni drepți. Adică ,,drepții”, acei oameni pomeniți prin Evanghelii. Cărora li se adresează sistematic preotul diminica la liturghie. Doar că ei rămân anonimi şi nimeni nu ne poate da un exemplu concret despre cum arată un astfel de om drept. Pentru că acest tip de om este şi păcătos şi pocăit şi credincios în acelaşi timp. La cei drepți, sau între cei drepți, se adaugă o nuanță pentru unii dintre oameni. Dar care sunt şi mai puțini. Cei care vor reuşi să creadă în Isus şi care îşi vor propune să împlinească binele şi sacrificiul răbdării. Aceştia sunt cu adevărat puțini, chiar dacă toate religiile şi-i doresc să îi aibe în ogradă. După cum vedem mai există încă direcții de ghidare ale vieții şi, firesc, numărul adepților se restrânge şi mai mult. Este vorba despre cei care se folosesc de spirit pentru a găsi practici valabile de a trăi. Chiar dacă pare exagerat şi nejustificat spus, călugării şi monahii, pustnicii, yoghinii, maeştrii ai luminii, sunt dintre cei care preferă să abandoneze toată lista de ghiduri de până acum şi să se îngrijească de sufletul lor într-un mod expres, nu doar ca urmare a unor fapte pozitive şi sociale. Deasupra credinței nu ar trebui să mai fie nimic care să ducă un om spre mântuire şi desăvârşire. Dar unchiul Gheorghe a pretins, şi nu la voia întâmplării, că totuşi, cunoaşterea lumii, aici fiind totul, nu doar credința, ci totul, deci alăturat credinței şi un cuprins complet al cunoaşterii, este cel mai valabil ghid de a trăi în lume. Iar pentru calea aceasta a desăvârşirii prin cunoaştere cea mai bună rețetă este învățarea permanentă, studiul, lectura, meditația, aflarea, descoperirea, inspirația, consumul ridicat de artă. Adică se face astfel trimitere, lucru pe care unchiul Gheorghe Mărginean îl şi pretindea public, la marii filozofi ai lumii şi la puterea lor de a penetra viitorul omenirii prin cuvinte şi prin idei. Nu doar de a penetra ci şi de a trasa cărări pe care vor putea să meargă mai departe oamenii, în ansamblu, şi umanitatea. Dar şi aici se divide încă țelul vieții şi mai sunt oameni, foarte rar întâlniți, acei înțelepți care unesc cunoaşterea cu credința dar şi cu miezul natural al tuturor ființelor celor vii, care au fost vii şi care vor fi vii.

    Dar discuția nu se opreşte aici. Se pune întrebarea următoare. De unde a moştenit unchiul această teorie a ghidării vieții? Părea un lucru firesc, ştiind de lecturile şi de studiul filozofic al acestuia. După ce am terminat de scris cartea despre ,,Neamurile din care vin”, plină de uimiri pentru mine şi de surprize de neînchipuit, una dintre concluziile mari este aceea că cel care a reuşit pe deplin să parcurgă acest drum de viață a fost străbunicul nostru Nicolae Mărginean. Cel puțin străbunicul Nicolae (născut în anul 1862) a fost un astfel de om, deoarece pentru stră străbunicul nostru Ioan (născut în anul 1830) şi stră stră străbunicul Iosif (născut în anul 1808) nu sunt nici astfel de mărturii şi nici dovezi. Singura dovadă din acele vremuiri sunt sutele de cărți cu care aceştia au venit la Oroiul Mare de Câmpie, ca oieri migratori, de undeva din zona munților Făgăraşi.

     Este cunoscut faptul că străbunicul Nicolae a reuşit printr-o cunoaştere aprofundată a lumii şi realității şi printr-o credință completă în Isus, să ajungă la stadiul de clarăvedere. Clara vedere este cel mai de sus prag pe care oamenii îl pot atinge ca ființe muritoare şi fragile şi raritatea acestor oameni este cu adevărat impresionantă. Vizionarii sunt cei care sunt în vârful de lancie al unei porțiuni sociale în istorie. Dar ,,clarvederea” este mai ridicată decât treapta de a deveni ,,vizionar”. Pentru că implică şi spiritul viu al omului, înțelepciunea ridicată spre har, nu doar puterea de a străbate cu gândul timpul şi spațiul în orice direcție.

    Aşadar, sursa cea mai probabilă a ideilor unchiului Gheorghe a fost dată de personalitatea extraordinară a străbunicului Nicolae. Pentru că unchiul, născut în anul 1922, l-a cunoscut nemijlocit pe bunicul său Nicolae, care a trăit până în anul 1939. Sunt valabile toate premisele ca stră străbunicul nostru Ioan sau stră stră străbunicul Iosif să fi fost stâlpii întregii construcții, cea de a fi culminat prin ridicarea fiului, respectiv nepotului lor Nicolae la treapta clarvederii.