Universul a patru dintre prietenii lui Gorun Manolescu. Viața, ideile şi cărțile lui, la optzeci şi cinci de ani.

 

Universul a patru dintre prietenii lui Gorun Manolescu. Viața, ideile şi cărțile lui, la optzeci şi cinci de ani.

     De profesorul universitar Gorun Manolescu se leagă intrarea mea, după anul 2000, într-o conversație consistentă, cu un om puternic şi extrem de inteligent şi de citit, un erudit. Fac mai întâi o descriere generală a acelor ani. Mă hotărâsem să încetez efortul de a menține în viață Clubul Dialog XXI de la Iernut, în care investisem cinci ani de energie şi de voință şi care avea atunci oboseala firească de a mai fi. După ce nu a mai existat clubul, au început să apară pe Internet pagini de tot felul printre care, din 2002 şi pagina poezie.ro. Am început sa public acolo şi să citesc, să comentez tot felul de texte. Aşa l-am cunoscut pe Gorun Manolescu, unul dintre cei care publicau atunci eseuri şi alte texte pe acest sait. După câțiva ani a urmat să îl cunosc pe Nicolae Florean Pinte şi să închid un astfel de cerc al prieteniilor, cunoscându-l şi pe filozoful Geo April Săvulescu. Cel care era atunci împreună cu Gorun Manolescu. Prin invitația de a fi membru al Şcolii de înțelepciune Constatin Noica, în urmă cu  mulți ani, prin anul 2008-2009.

    Înserez aici, ca un omagiu, un anunț prin email al mentorului şcolii, doctorul Geo April Săvulescu, cel care s-a săvârşit în acest an la venerabila vârstă de nouăzeci de ani.

,,Doctorul Geo Săvulescu vă invită în ziua de 26.11.2011, orele 11.30, în Str. Căderea Bastiliei 32, prin Piaţa Romană, la următoarea întâlnire:

ŞCOALA DE ÎNŢELEPCIUNE

CONSTANTIN NOICA

Vă propunem lărgirea discuţiei începută în septembrie prin continuarea prezentării pyrronismului (Sextus Empiricus) ca să ajungem la scepticismul declanşat de Husserl (Meditaţiile Carteziene, Criza Ştiinţei din Europa).”

 

     Sextus Empiricus este şi numele de cod al lui Gorun Manolescu pe poezie.ro, socotit un fel de mentor al său spiritual, ales din vechea filozofie greacă. Am citit timp de mulți ani textele discutate la această şcoală, am trimis uneori şi păreri sau comentarii, dar, spre părerea mea de rău, cea de acum, nu m-am dus niciodată la Bucureşti să particip efectiv la o întâlnire. La şcoala de înțelepciune au prezentat lucrări mai mulți filozofi actuali de marcă ai țării. Se cuvine să scriu câteva cuvinte şi despre Geo Săvulescu. Doctorul Geo Săvulescu, la rândul său o minte ascuțită şi un filozof în toată puterea cuvântului, a luptat cu pasiune şi dăruire toată viața sa pentru ca filozoful Lucian Blaga să fie valorizat şi valorificat, lucru care încă aşteaptă să fie luat în serios de către filozofii şi oamenii de ştiință actuali. Din păcate nu s-a trecut încă de la filozofia lui Lucian Blaga la concepte concrete despre viață, ştiință, cercetare şi rezultate concrete economice. Alături de Geo Săvulescu, Gorun Manolescu şi Nicolae Florean Pinte subscriu la acest adevăr tragic şi ruşinos pentru statul român. Geo Săvulescu scrie în cartea sa din 2012: ,,Poetul Lucian Blaga a fost şi este cel mai important filozof european al secolului XX.” A scris o carte în două volume despre filozofia blagiană: Lucian Blaga, filozofia prin metafore, publicând volumul I, Editura AB România, în anul 2000 iar volumul II, Editura Vremea, în anul 2012. A găzduit vreme de mai multe decenii întâlnirile intelectuale ale filozofilor români contemporani. L-a întâlnit aievea pe filozoful Constantin Noica şi a avut discuții cu acesta.

 

    Gorun Manolescu este un profesor, inventator, filozof, poet şi  informatician romȃn. Trăieşte la Bucureşti ȋn cumpăna secolelor XX şi XXI. Nu se cunosc prea multe amănunte legate de viața sa personală şi despre familia sa. Gorun Manolescu, în calitate de Redactor şef al revistei Noema a Academiei Române, după multe eseuri pe care le-am scris, discutat şi publicat pe poezie.ro, a publicat două articole de referință pe care le-am scris înainte de a pune la cale cartea Originile energiei - Trei întrebări despre energie, în anul 2013. (Primul articol, în secțiunea epistemologie: volumul VII Noema, 2008, Cum văd eu postmodernismul, pg 148-150. Al doilea articol, secțiunea epistemologie: volumul IX Noema, 2010, Premisele teoriei dualității lui zero, pg 162-169. Cu exigența-i cunoscută,

gestul său de a le publica hrăneşte o prietenie sinceră, adâncă şi reciprocă de peste două decenii.)

 

  De-a lungul timpului Gorun Manolescu a publicat mai multe cărți. Motoare hidraulice de foraj cu turație lentă, 1973 şi Stabilitatea forațiunilor traversate de sonde, 1974 - în prima parte a vieții sale profesionale. Apoi, în etapa profesională cea mai fructuoasă, a publicat Abodarea ierarhic structurată și informatica, Editura Academiei, cu o prefață de Acad. Mihai Drăgănescu), 1982; Carte cu poezii, Eurocivica, 2000, Eseu despre sursele adevăratei cunoaşteri în logica budistă, Editura Cartea universitară, 2006; Dincolo de ironie și ironism – plecând de la discuții virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo, Paideia, 2010; Fragmentarium: ficționale, Fractalia, 2017; Fragmentarium - Cum tace un peşte, proză scurtă, Paideia, 2021. Eseu despre modelul onto-informațional-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu, Paideia, 2022. Acestora li se adaugă sute de articole şi de alte lucrări ştiințifice şi filozofice publicate în diverse reviste sau lucrări de specialitate din țară şi din străinătate.

 

   Linia principală a gândirii lui Gorun Manolescu transpare dens în cărțile sale care au apărut în anii 2006, 2010, 2017 şi 2022. Cele trei cuvinte pe care le scriu acum, legat de primele dintre cele trei cărți ale sale la care mă voi referi, fiindu-mi întipărite în minte atunci cȃnd gȃndul îl include și pe dȃnsul sunt: experiment, ironie și predictibilitate. Aceste trei idei, sunt, cumva, induse de sedimentarea intelectuală pe care o am în mintea mea, cum o am pentru fiecare dintre cei pe care îi cunosc, sedimentare pe care o are fiecare dintre noi oamenii. Spunând aceasta cu legătură directă la ultima sa carte, cea despre gândirea mentorului său, academicianul şi renumitul profesor Mihai Drăgănescu.

    Experimentul, ca temă de carte, dar și de viață, este propriu primei sale cărți, Eseu despre sursele adevăratei cunoașteri în logica budistă, Editura Cartea universitară, 2006. Ca și valoare, această carte eu o văd deosebită. O carte frumoasă ce merită citită de mulți oameni dornici să priceapă ceva despre lume. Este vorba despre experimentul unui european care se duce cu mintea sa în îndepărtata Asie pentru a înțelege. Nici măcar nu este corect spus, în acest caz, experiment ci experimentare, una ca și mișcare personală, controlată logic, din care să ne alegem fiecare cu cȃte ceva. Multe dintre ideile cărților următoare s-au semănat, s-au prășit și s-au udat în această carte. Aparent doar, cartea se situează într-o practică de tip budist. Dar nu este așa. Nu este o carte care să facă parte din literatura de dezvoltare personală, acum la modă. Este altceva. Este o carte pasională de filozofie, scrisă între două fonduri ideatice grele, cel din vest și cel din est.

    A doua idee: ironia. Aici nu este ironia cea socială, comportamentală, fiindu-i, totuși, destul de caracteristică persoanei lui Gorun Manolescu.  Nu este acea ironie la care ne duce pe toți gȃndul, nici pe departe, ci este un fel de atitudine dezarmantă a prezentului în fața re-sursei sale, adică a trecutului. Dar nu altfel decȃt printr-o fluidizare a logicii între metafizică și știință, între adevărul fotografiat pragmantic și mȃntuirea necesară a fiecăruia pentru a umple golul eternității noastre următoare. Și nu în planul personal, social, nici măcar în cel istoric, ci în cel al unui drum al gȃndirii epistemologice. Să nu uităm că în toți acești ani s-a ocupat, din poziția de redactor șef, de revista Noema a Academiei Romȃne, revistă de epistemiologie, lăsȃnd viitorului un volum imens de pre-știință, de care ar trebui să aive folos generațiile care vin.

    Cartea cu pricina, a doua, DINCOLO DE IRONIE ȘI IRONISM, plecȃnd de la discuții virtuale cu unii clasici de marcă ai Po Mo, Editura Paidea, 2010, este o dispută, la rȃndu-i ironică, între ce credem că se va întȃmpla, față de ceea ce s-a întȃmplat, prin prisma a ceea ce credem noi că se întȃmplă. Realitatea nu o poate cunoaște nimeni, nici pe cea lumească și nici pe cea filozofică, fiind o abstracțiune firească. Pentru această carte am scris atunci, la apariție, o recenzie mai largă, după ce am parcurs-o atent și cu plăcere, care a și fost apoi publicată în revista Noema. Mărturisesc că și această carte merită recitită cu luare aminte. Critica realității, cu părere de rău că nu ne-a ieșit, nouă oamenilor, ceva mai bună, are un farmec aparte, dacă te pricepi să dai ironiei ceea ce este a ironiei.

   Predictibilitatea este un subiect la care Gorun Manolescu revine în cea de a treia carte, lansată în anul 2017, după ce s-a tot gȃndit și a scris, într-un fel sau altul, despre ideea aceasta și în celelalte două cărți. Aici dedică cȃteva texte acestui aspect de gȃndire, evident preocupȃndu-l și pe mai departe.

Cartea se numește FRAGMENTATRIUM: experimentale, Editura frACTalia, București. Este o adăpostire înțeleaptă a poeziilor și eseurilor sale de pe saiturile pe care a scris de-a lungul vremii, cu adăugiri de texte mai vechi sau mai recente. Am parcurs cartea cu plăcere, unele texte mi le-am amintit de pe vremea cȃnd le comentam cu pretenie pe pagina poezie.ro.

   Predictibilitatea este o garanție axiomatică a seriozității realității lumii, ceva care promite că poate fi prezis. Nu ne convine deloc să știm că nimic din ce credem noi că este statornic, chiar nu este. Evenimentele în care sunt implicați toți oamenii, ne place să le știm cusute într-o țesătură deterministă corectă, nu de-a valma. Ce să mai spunem despre molecule, electroni sau despre particulele elementare, din ce în ce mai rarefiate informațional. Cum o fi oare? Științele de azi, mai ales cele sociale, ne îndeamnă sa credem că totul este la întȃmplare, nici măcar probabilitățile nu se mai susțin. Numărul variantelor de desfășurare a evenimentelor este prea mare ca cineva să mai poată crede că mai sunt într-o anumită ordine și într-o anumită legătură. Care ordine? Care legătură? Cum se mai respectă ceva măcar, nu just ci măcar aleatoriu?! Lucrurile rămȃn la faza de întrebări. Chiar dacă sunt trimiteri la o serie de autori din științe și filozofie, consacrați, Jorge Luis Borges este personajul scriitoricesc care dă tonul în aceste cărți, pe drumul unei mobilități eliberate și apoi libere, de a crede la limită, de a experimenta la limită despre viitorul persoanei în drumul timpului dintre două Big Bang-uri alăturate! Vă dați seama ce largă este abordarea? Am pierdut sau nu am pierdut, noi furniciele, predictibilitatea în lume? A fost vreodată ceva cu adevărat predictibil?

 

    Fac o remarcă personală, atentă și totuși, liniștitoare, asupra ideii predictibilității așa-zise pierdute. O privire spre Codul liniar din Teoria Speciilor Informaționale, a lui Nicolae Florean Pinte. Tabloul unui cod liniar spune că orice mulțime, formată din n elemente, se organizează relațional predictibil după un șir sigur și unic de relaționări. Pentru primele ordine ale codului, aceste organizări sunt posibile într-o singură variantă. Și pot fi imaginate și înțelese de mintea omului. La ordinul patru al codului organizarea celor patru elemente, pe lȃngă că se complică mult și mintea omului nu își mai poate imagina aceste tablouri, organizarea se face în patru variante diferite. De la ordinele următoare numărul de variante crește vertiginos, ajungȃndu-se la numere de variante posibile inimaginabil de mari, dar unice fiecare. Acest lucru este uluitor și minunat pentru cine înțelege adȃncimea acestui misterios cod al naturii. La un număr foarte mare de elemente, numărul variantelor este atȃt de mare, încȃt rezultatul privit din afară pare a fi de o natură impredictibilă.

     Comentariul lui Gorun Manolescu la acest paragraf despre ideea predictibilității a fost: ,,Aş vrea să spun doar atât: Codul liniar a lui Pinte mizează pe o mulțime infinit numărabilă. Ceea ce încerc eu să fac are drept miză o mulțime de puterea continuului.” Scriu acest citat pentru adâncimea intelectuală la care face referire Gorun Manolescu şi pentru că prevedea la vremea respectivă ceea ce va scrie în cartea sa din anul 2022, legată de modelul de abordare a ființei în lumea completului, cel pe care l-a propus Mihai Drăgănescu.

Diferența esențială pe care o semnalează prin remarca sa Gorun Manolescu este explicabilă într-un spațiu extins al tuturor mulțimilor care se pot imagina. Dar şi ale celor care nu se pot imagina şi nici măcar presupune. A vorbi despre ideea de infinit prin numărabil sau prin continuu ca putere, adică continuu ca neoprire în timp, sau despre infinit ca leagăn al indecidabilului datorat diversității absolut dispersate, topite în nimic, sau în ceva care reprezintă mimicul, este pentru mintea oamenilor de acum preocupați de adevărul lumii, o mică geană de lumină venită din viitor. Meritul lui Gorun Manloescu este mare şi va persita în viitorul filozofiei. Trebuie doar menținut viu.

    Impresia este că în lume este mai mult decȃt o întȃmplare generalizată, o loterie, un hazard,  mai mult decȃt un haos. Nu pronie Divină, nici destin, soartă, providență nici manipulare, conspirații manipulatoare, că nu este nimeni și nimic care să ajusteze, să dirijeze ceva, pe măsură ce istoria înaintează științific și tehnologic dar și social. Mai ales social. Se pare că, totuși, este o aparență această amenințătoare dispariție a predictibilității. Dacă nu aș fi studiat insistent și mai multă vreme codul liniar, nu aș fi dezvoltat ideile acestui cod și nu aş fi folosit acest cod în cartea Originile Energiei, aș fi avut și eu convingerea că lumea întreagă se duce pe o astfel de rȃpă filozofică, cu efecte negative ne-filozofice, reale.

    Cred că aici, în acest punct al dezbaterii despre predictibilitate, are merite Gorun Manolescu. Că depistează Cuiul lui Pepelea în filozofia tranzitorie dintre modernitate și postmodernitate şi spre cea care le va urma. Toate studiile sale, întinse pe cȃteva decenii, se ascut în carte prin cȃteva fraze. Ȋn faptul că propune o linie nouă de gȃndire a viitorului, cu valabilitate, cea a ,,post-predictibilității”. Pentru că, evident, predicitibilitatea și-a schimbat, își schimbă și își va schimba mereu natura.  Citez astfel: ,,Postpredictibilitatea  ...pe care s-o acceptăm înțelegând-o drept o cauzalitate globală (în detrimentul uneia local-liniare). Postpredictibilitate care con-stituie nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptându-ne...”

    Ce se va întȃmpla în viitor? Pe măsura încȃlcirii inter și extra determinărilor și dependențelor se vor încȃlci și metodele de control și de ținere sub stăpȃnire a acestor ițe ale noilor sisteme ce se pun acum la cale. Agresivitatea virtualului asupra realului este tot mai înfricoșătoare. Modificarea accepțiunii despre adevăr crează disperare. Decizia publică, dar și cea personală, este tot mai greu de atins, într-un minimum de siguranță. Rămȃnerea ființei umane lȃngă propria sa tehnologie este tot mai dăunătoare.

    Cercetător de profesie, în domeniul informaticii, Gorun Manolescu încheie ideea postpredictibilății viitorului prin următoarea observație privitoare la soarta decidabilului, pentru că decidabilul este fața practică și vindecătoare a amenințărilor unor ere a impredictibiliății:

,,…toate tehnologiile virtualului propagă indecidabilul. Dar, oare, tehnologiile virtualului sunt cele care propagă indecidabilul sau universul nostru indecidabil fabrică tehnologiile virtualului?”

   În loc de un fel de concluzie, făcȃnd o a doua remarcă personală, aplicată definiției lumii întregi, așa cum o înțeleg și care este în ton, cred, cu ideile acestui text și cu cele ale lui Gorun Manolescu: Suma dintre tehnologie și om este constantă și se numește lume. O fi aceasta una dintre legile ascunse ale naturii? Așa să fie de simplă definiția lumii! vor zice sfătoșii... Da, este așa de simplă, vor spune prudenții... Vertebrele, șira spinării în formă de S, mandibulele scurte, tălpile extinse, mărul lui Adam căzut în gȃtlej, ochii aduși mai în față, creierul extins, toate nu sunt altceva decȃt tehnologie. Deja omul era supra-tehnic construit de acum multe milioane şi milioane de ani. Tehnologia exterioară lui, cea de astăzi, este produsă de omul inconștient de acea sumă constantă pe care o au ființa sa și tehnologia pe care o inventează.

 

    Iată că anul acesta, 2023, cel în care Gorun Manolescu împlineşte optzeci şi cinci de ani, se bucură de succesul uneia dintre cele mai valoroase cărți dintre cele pe care le-a scris până astăzi. Aflată acum la o a doua ediție a tipăriturii şi difuzată prin librării, Eseu despre modelul onto-informațional-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu, Editura Paideia, 2022.

    Profesorul Gorun Manolescu este unul dintre cei care a menținut şi mențin vie amintirea şi opera marelui om de ştiință şi filozof, Mihai Drăgănescu. Cel care a fost şi directorul Institului Român de Cercetare în Informatică, loc unde a lucrat în tinerețe şi inginerul Gorun Manolescu. Şi care l-a cunoscut personal în colaborări pentru multe cercetării şi proiecte fructuoase.

   Cartea Eseu despre modelul onto-informațional-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu, este scrisă la un nivel deosebit de consistent şi de documentat, fiind cu mult mai mult decât un eseu, fiind în fapt un tratat care dezvoltă şi înmulțeşte surprinzător viziunea filozofică a lui Mihai Drăgănescu. Trebuie spus că această carte, aparent mică în întinderea paginilor, va deveni în timp o carte de reper la o amploare universală. Chiar dacă în lumea de acum ideile şi rostul lor par a fi pierdute şi sensul cel mare al lumii abandonat, lucrurile se vor îndrepta spre un făgaş în care nimeni nu va putea renunța la ceea ce contează în afara lucrurilor, adică la sensul larg al cunoaşterii şi al vieții. Acolo unde se ascunde ființa care trăieşte. Mediocritatea se luptă să ocupe scena primă a lumii de azi. Dar aşa, ea singură se va pierde şi va cădea la nivelul pe care îl poate ocupa de drept. Pe scurt, şi simplu, accesibil spus, Mihai Drăgănescu împreună cu Gorun Manolescu se întreabă, cât din viață este adevărat şi cum? Dar se desfăşoară acum o încercare de egalitate între adevăr şi non adevăr! Cât din ființă este adevărat şi cum? Dar se desfăşoară acum o încercare de nivelare între filozofie şi discursul descriptiv, repetitiv. Ştiințele au devenit egale între ele? Religiile şi ştiințele au devenit egale între ele? Sub semnul acestui egalitarism, greşit înțeles, mediocritatea vrea să fie egală cu elita! Numai că, de partea celor cu putere a minții lor, intuiția, considerată multă vreme a fi de natură religioasă, devine încet sursa reală a ştiințelor!

 

Dar ce va fi?

     Dumnezeu a numărat odată infinitul, adică toate cuvintele care formeză lumea, şi s-a minunat cât este de mare, nevenindu-i să creadă! Pare a fi aceasta doar o metaforă, dar nu este! Pentru că doar Dumnezeu, adică Realitatea însăşi, îşi poate număra infinitul. Şi religios şi ştiințific spus, în mod obligatoriu orice părticică, orcât de neînsemnată, care a existat, există sau va exista, în toate Universurile posibile şi imposibile, a urmat şi va urma unui cuvânt. Nerostit vreodată, neştiut, necunoscut sau dispărut, sau chiar dacă nu a aparținut niciodată unei limbi, sau unei lumi, acest cuvânt există.  Aşadar există un reper unic, pe care nimeni nu îl va putea zdruncina vreodată şi zdrobi, cel al cuvântului. Nu avem pentru viață, pentru ființă, pentru cunoaştere şi pentru om şi toate societățile lui rătăcite sau în curs de rătăcire, o altă apărare mai solidă. Cea care nu se va prăbuşi niciodată, cea a cuvântului! Cuvântul cuprinde tot ceea ce conține mintea umană, într-o câtime infimă, dar mintea umană nu va putea niciodată să îl cuprindă. Strădania actuală de a ascunde şi de a anula cuvintele este o deşertăciune inutilă.  

    Aparent, cu fiecare pas tehnologic pe care îl face, omul se împuținează, se adună covrig, se ascunde și se pierde. Dar nu este drept să se cedeze nici prezentului şi nici viitorului, în mersul greoi al lumii noastre. Ideile mari şi frumoase ale lui Gorun Manolescu despre modernitate, ironism, postmodernitate, despre predictibilitate şi decidabil sau indecidabil, despre tehologiile virtualului şi ale informaței, fragmentabilul sumator nu sunt idei uşor de căutat şi de înțeles şi trebuie puse în actualitate şi folosite. Ele converg pragmatic spre viitorul civilizației noastre postmoderne. Iar durerea, dar şi bucuria, de a le înțelege este chiar viața profesorului şi filozofului Gorun Manolescu.

 

 

 

                                                                        Cornel Mărginean

 

 

                                       Mai 2023

 

Fericirile poeziei

 

Fericirile poeziei

Lui Traian Furnea

 

Valoarea artei este undeva deasupră-ne nouă, nouă a tuturor. Nu ştim despre această idee a valorii ce este! Nu ştim sigur nici ce este, de fapt, arta! Bănuim că este ceva ce unora nu le dă pace. Că le dă, în realitate, un tainic ghes! Încât ei trebuie să facă reprezentări. Se simt puşi să devină ei înşişi nişte reprezentări a unui necunoscut fir al naturii umane. Cum? Schimbând firea lucrurilor. O stâlcesc frumos şi într-un mod imposibil de descris. Poate că aceste reprezentări merită o atenție anume din partea filozofiei. Sunt reprezentări fie ale sunetelor, ale culorilor, ale imaginii şi formelor, ale mişcării şi gesturilor, ale privirii, ale cuvintelor, ale ideilor şi ale câte şi mai câte are lumea asta de împărțit muritorilor. Însă nu ştim ce este, în fond, o reprezentare! Şi aşa ne învârtim într-un cerc fără a-i găsi marginile. Desigur, s-au scris biblioteci întregi despre artă şi totuşi, sinceri fiind, nu reuşim să răspundem, ca urmare, nici celor mai simple întrebări care să lămurească tema. Arta este o formă, o condiție obligatoriu pusă, a unor oameni de a putea trăi. Adică de a nu muri, fiind aşa, mult mai precis spus. O condiționare necruțătoare a rămânerii lor în viață. Cine a decis asta pentru oameni? De ce a decis? Este o astfel de privire asupra artei în afara speculației? Este, desigur! Iar paradoxul acestei definiții simple este chiar acela care face diferența între a fi obligat de artă, cu chezăşia vieții, şi a iubi totodată viața datorată trăirii artei. Adică arta este un amestec instantaneu şi complet între toate extremele imaginabile, frumos, urât, bucurie, durere, fericire, disperare, viață, moarte…

Arta are un spațiu al ei imaginar în care trăiesc toți artiştii dar şi cei care iubesc produsele artei şi se hrănesc cu ele. Unde poziționăm un astfel de stațiu? Acolo unde fii risipitori sunt, tot ei, şi frații acestora. Din acest tâlc se naşte încet dorinta noastră de a ne bucura de ceea ce nu putem să înțelegem. Pentru că, să fie bune lămurit, înțelegerea artei nu ține de logică sau de reguli bine conturate. Nu ține de nimic. Este o himeră dorința unora de a explica un lucru, chiar şi cel mai simplu, legat de artă. Se poate, desigur, dezbate la neşfârşit teoria artei. Dar cea mai simplă explicație se află, de necrezut, în singurătatea singură şi în liniştea liniştii complete a unui suflet care produce sau consumă arta. Aşa cum, în cealalată extremă a acestei linişti, un infinit care se dublează devine doar o repetiția a sa simplă, din infinit în infint infinit!! Nu este uluitor ce pot face cuvintele şi ideile lor lor atunci când se adăpostesc într-o formă de artă!?

Greşind, pentru a face acum o apreciere nedreaptă, presupun că totuşi există o stratificare a artelor. Una prestabilită istoric, şi nu oricum, ci de însăşi evoluția sufletului uman. Darwin s-a ocupat de evoluția speciilor dar a uitat să discute şi despre evoluția sufletelor noastre. Aşadar presupun că poezia este şi va rămâne arta cea mai de sus! Am spune, supremă. Nu putem renunța la punerea în față a poeziei. Cu toate părerile tuturor, greşite cel mai adesea, despre banalitatea şi inutilitatea publică a poeziei. Paradoxul este în cât de mulți poeți sunt în lume şi cât de multă poezie se scrie şi totuşi semne de a se încheia acest tic nervos al minților împinse de suflete, nu sunt. De ce compun, scriu şi recită bipezii poezii? Să încercăm nişte răspunsuri simple. De bucuria de a fi inventat ei sunetele şi vorbirea? Din plăcerea de a rezolva nişte rebusuri încâlcite între idei, sentimente şi imagini cu metafore născocite printr-o inspirație necunoscută? De uimirea de a fi făcuți din cuvinte, chiar şi noi înşine? Răspunsuri! Ne lovim iarăşi de lipsa răspunsurilor şi incapacitatea aflării înțelesurilor care ne lipsesc! Pur şi simplu vin de undeva toate sunetele, cuvintele, versurile, strofele şi trec. Aşa cum trece pe drum un alai de nuntă cu mire, mireasă, cu ceteraşi şi cu chiuituri.

Nu ne putem întreba: cât din ce a spus Isus este poezie? Ar fi contrar tuturor preceptelor creştine. Şi totuşi vorbirea lui Isus, în afara filozofiei ridicate peste puterea minții tuturor, are şi o versificație interioară surprinzător de aleasă, de pură.  Putem să presupunem că Isus a fost cel mai desăvârşit actor care a trăit vreodată, pentru că a jucat pe viu şi nemijlocit rolurile vieții şi morții. Cât a fost Isus de fericit ca poet, ca actor şi ca învățat şi învățător, adică în rolul său de filozof în toată puterea cuvântului? Isus a vorbit cel mai frumos despre fericire, din tot ce s-a spus până acum. Chiar dacă fericirile lui sunt morale şi țin de sistem, nu de bucuria simplă a unui om.

Care or fi, oare, cele nouă fericiri pe care le-ar fi dedicat Isus poeților, artiştilor în general.

 

Fericiți vor fi aceea care, scriind, şi-au câştigat cu sufletul dreptul la fericire.

Fericiți vor fi cei care se uită din ceruri şi văd că nu le-au fost uitate cuvintele.

Fericiți sunt aceia care au gândurile lor de azi rânduite în mintea celor de mâine.

Fericiți sunt aceea care lasă după ei cuvintele limbii, puse în încurcătură.

Fericiți vor fi cei care se joacă cu viața lor, pentru a o scrie, căci a lor este şi viața urmaşilor.

Fericiți sunt cei care au cunoscut cuvintele limbii aşa cum o mamă îşi cunoaşte copiii.

Fericiti sunt cei care mai pot citi despre sufletul lor atunci când ei se preschimbă.

Fericiti sunt cei care trebuie să scrie pentru a putea trăi, căci ei vor trăi cu adevărat, pentru a putea scrie.

Fericiți sunt cei care atunci când mor nu merg în țărână, ci se întorc acasă, în limba în care s-au născut.

Vremurile, cartea, filozofia şi dezvoltarea

 

Vremurile, cartea, filozofia şi dezvoltarea

 

(text trimis la Festivalul Lucian Blaga 2019)

 I.

Firesc. Lumea este ȋntr-o continuă schimbare. Dar ȋn mod uluitor şi incredibil, lumea de acum se schimbă prea rapid. Parcă mai rapid ca niciodată de cȃnd se fac menţiuni scrise. Nu mai este cui să se lase ceva scris pentru mȃine. Totul se tranşează azi. Ori se pierde, ori se cȃştigă. Doar astăzi! Cei mai mulţi dintre oameni nu văd ce se petrece. Nu ȋşi dau seama. Mȃine nu mai contează despre ce se va zice sau ce se va face. Retorica se ȋnchide azi. Ca la o bursă uriaşă ȋn care totul este situat ȋn prezent. Nimic nu se mai transferă pe a doua zi. Dispare romantismul blȃnd, cel ce renunţă la plăcerea certă de astăzi pentru plăcerea ȋnsutită din viitor. Dar dacă nu va mai fi acel viitor? Un scriitor nu mai are de ce scrie pentru cei ce vor urma. Dispare ideea de posteritate! Ori faci ceva şi trăieşti acum ori dacă laşi viaţa, o pregăteşti mereu pentru mai tȃrziu, vei afla că aşa ceva nu mai există.

Toţi cei ce scriu, ce fac menţiuni scrise, sunt ȋn primul rȃnd nişte scriitori. Abia apoi sunt oameni de ştiinţă, savanţi, folozofi, teologi… Ei sunt puşi la zid acum sau acceptaţi acum şi ȋnţeleşi ca niște scriitori. Ori sunt abandonaţi anonim, printr-un nou tip de neglijenţă publică.

 

Ideile nu mai vor să fie aşteptate. Se simplifică atȃt de mult ȋncȃt sunt prezente ȋn firea prezentului. Şi sunt multiplicate orizontal atȃt de mult ȋncȃt se resoarbe totul. Cum se ridică ceva, o idee, din minţile omului, se ascultă spre ideea aceea şi se uită apoi că a existat. Fie şi cea mai extraordinară idee să fie. Este pusă pe fuga prezentului şi dispare fără urmă, ȋnainte ca viitorul să se nască. Nu mai există conceptul de moştenire intelectuală, culturală. Poţi să laşi, desigur, ceva ȋn urmă dar nu mai este pentru cine. Dar nu mai este nici pentru ce! Totul este fugitiv şi epuizabil. Aşadar, trecutul dispare? Se trăieşte la momentul acesta, momentul prezent este ȋnlocuit cu prezentul acesta. Adică ori trăieşti ȋn timpul real, cel indicat de circumstanţe, ori de fapt nu trăieşti. Nu mori, pentru că de fapt ȋncă ai suflare, dar nu mai trăieşti pentru clipa următoare. Ce dubioşenie! Cei ce scriu pentru cȃndva sau crează pentru cȃndva trebuie să afle un lucru. Ei fiind liniştiţi că peste o vreme se va afla sau se va şti, se va ȋnţelege ȋn sfȃrşit. Să afle că toate acestea devin nişte poveşti.

 Retorica ce este de fapt? Este o discuţie ȋn care totul se petrece pe loc. A fost mereu privită ca fiind fără consistenţă. Iată că a venit vremea ca lumii să ȋi fie de-ajuns un fapt: așa-zisa inconsistenţă a retoricii. Greutatea logicii temeinice, așezate, a celorlalte ramuri ale filozofiei a ȋnceput să plictisească de-a binelea publicul. Spui ceva şi gata! Se zice că ai trăit deja spunȃnd. Arta convingerii este acum ȋn puterea de a trăi. Numai că cel care cȃştigă trebuie să fie capabil să ȋşi consume succesul pe loc. Drama aceasta se joacă cu fiecare om actor ce are puterea de pătrundere a minții inadecvată prezentului, adică prea mare. Informaţia  jucată este pentru un moment. Ȋn momentul următor altcineva va avea succes. Natura este mai rapidă acum. Selecţia acesteia asupra oamenilor se face instantaneu. Şi este, parcă, la fel de eficientă. Iar dreptatea clasică, cea a creștinului, nu mai vine ȋn veci. Pentru că nu mai este nevoie de acel fel de dreptate! Dar ce contează? Probabil că nimic nu mai contează. Aşa cum ȋnţelegem noi, vechea generaţie. Discuţia cȃştigată, nepalpabilă, iluzorie şi aparentă este acum fondul. Totul se reduce la o afișare a penajului. Adică la penele vorbirii, ale retoricii, similare cu cele ale cocoșului pregătit să cȃștige ȋn duelul sexual cu găina. Găina se lasă convinsă, cocoșul ȋși ia repede plata succesului său și gata. După care găina aleargă buimacă, codcodăcind, parcă neȋnţelegȃnd ce s-a ȋntȃmplat.

 II.

 Textul de carte lung este ȋn retragere. Sunt cititori, dintre cei puţini care au mai rămas, ce sar peste paginile fară dialoguri. Caută linioarele de dialog şi citesc doar replicile personajelor. Renunţă la partea consistentă a cărţilor tocmai pentru că preferă oralitatea cea de toată ziua. Aşadar nu se mai poate forţa limita lecturii, indiferent cȃt de captivant ar fi subiectul.

Fie cititorul este prea grăbit, fie ideile sunt prea grăbite? A venit din Occident ȋn ultimii cincizeci de ani, mai precis din America nordică, ideea de a da poporului să consume mai multă informație. Dar poporul face o apreciere a sa, subiectivă, crezȃnd eronat că ȋși produce singur acea informație. Cine nu se crede pe sine inteligent, bun şi frumos? Se vede atȃt de grotesc acest lucru pe paginile de socializare! Iar de aici apare o consecință interesantă. O demitizare defavorabilă a acelei puteri sfinte de creație. Nu este la ȋndemȃna generală a oamenilor darul de a aduce din lumea ideilor o fărȃmă de valoare. Este vorba despre o lume inexistentă fizic, material, dar de sute, de mii de ori mai importantă decȃt palpabilul, decȃt realul nemijlocit. O lume mult mai puternică. Lumea de necrezut că există pentru majoritatea oamenilor, cea a ideilor. Cred că acest amănunt are ȋn mȃnă viitorul nostru, al tuturor oamenilor.  

 

Ce se va ȋntȃmpla cu acest iureş de informaţie, devenită rapid ceva fară de noimă? Nu şe ştie!

Viaţa merge mai departe. Criptează ȋn ascuns nişte reguli pe care noi nu le putem intui acum iar peste o vreme ne trezim cu un salt al modului de a trăi deraiat dar nu obligatoriu şi greşit.

Dar ce să facă scriitorul văzȃnd aceste direcţii? Cum să se situeze faţă de scris, faţă de carte şi faţă de cititor? Problemea scrisului nu este valabilă numai ȋn ceea ce priveşte cărţile ci şi ȋn general. Textul scris rămȃne, ȋn fondul său cel mai serios, un reper pentru ȋntreaga societate umană. Textului scris ȋi este preferată acum imaginea, sunetele, gesturile, vorbirea. Gradul de analfabetism funcţional este ȋnspăimȃntător de mare. Ȋţi vine să fugi cȃnd citeşti un text al unei persoane pe care o stimezi mult dar care nu a prevăzut că lumea o va lua pe această cale şi este nepregătită tehnic pentru a redacta texte devenite publice.

Este nevoie, probabil, de o captare a atenţiei cititorilor printr-o nouă formă de putere interioară a textului. Ceea ce nu este simplu deloc. Fie curajul temei, fie francheţea de adresare, fie senzaţionalul, fie realismul uluitor al unor cărţi să facă posibilă zăbovirea şi atenţia lecturii. Dar cum? Obişnuirea cu pastile esenţiale dar neeficiente ȋn zona interioară a intelectului, ȋl fac pe cititorul obişnuit să nu mai fie atras de cărţi. El ȋşi ia porţia de aşazisă ȋnţelepciune de pe Facebook, porţie pe care şi-o ȋnsuşeşte fără nici o jenă şi se consideră pregătit să ȋşi asalteze mediul. Ba mai mult, crede ȋn sinea lui că el este ȋnţeleptul, dacă citind pilda respectivă o şi ȋnţelege. Sau crede că o ȋnţelege. Şi nu vede că uită de la o zi la alta citatele frumoase ce l-au uimit peste măsură şi pe care nici nu are de gȃnd să le aplice vreodată. Sunt bune, desigur, de aplicat pentru alţii!

Lextura unei cărți, ȋn schimb, este o discuţie serioasă cu cineva. Cu autorul sau cu propria minte. O discuţie mai lungă ȋn care se pot dezbate subiecte pe care nu le poţi discuta ȋn mod obişnuit cu nimeni.   

III.

 Se va ȋntreba cineva şi despre efectul ideilor asupra ȋntregului civilizaţiei, nu doar despre efectul ideilor asupra omului-individ ȋn ipostazele lui de emitent de idei și de receptor de idei. Cele descrise, cu aproximaţia necunoaşterii viitorului, mai sus.

Răspunsul nu este uşor. Ȋn timp ce există acum un fel de liberalizare aparentă a gȃndirii populare, ȋntinsă ca gemul pe o felie a mediocrităţii, ideile se ridică totuşi la suprafaţa unei elite şi se transformă ȋn progres tehnic, dezvoltare şi industrie, apoi consum, nivel de trai şi beneficii economice. Numai că moda de a vorbi public despre dezvoltare şi descoperiri epocale a trecut. Nu se mai procedează ca ȋn jurul anilor 1900 şi a primei jumătăţii a secolului XX, cȃnd savanţii ȋşi publicau descoperirile, iar filozofii operele, şi lumea se mula public după ideile lor mari. Acum nu mai este posibilă studierea personală, intuiţia personală şi opera personală de tip genial. Acel tip de om de ştiinţă şi chiar şi tip de filozof, predestinat pentru binele general, comun, aproape profeţit, este pe care de dispariţie. Este vorba acum de afaceri şi de sume uriaşe, de bugete ale unor conglomeraţii asociate din ȋntreaga lume, ce ȋşi propun să caute idei şi apoi să le transforme ȋn venituri. Această genialitate a persoanei nu mai este liberă ci este cumpărată. Chiar dacă se manifestă și anonim nu mai poate răzbate prin nenumăratele filtre mediatice şi publice. Doar o şansă extraordinară ar mai permite o astfel de lansare. 

La concursurile de inventică, chiar la nivel european sau mondial, este de mirare cum cȃştigă fălos doar ţări ȋn curs de dezvoltare. Ţările ce inventează cu adevărat, cele ce nu se joacă doar, nu mai participă. Nu mai au cum.

Premiul Nobel este nominalizat doar aparent unor persoane, respectȃndu-se tradiţia legendelor geniilor singuratice, solitare, pentru că aceste persoane sunt de fapt exponente ale unor superputeri ştiinţifice.

  IV.

 Ȋn acest context, oarecum imprevizibil, ce se petrece cu operele filozofilor? Filozofii fiecărei naţiuni, a fiecărei culturi? Pentru că, trebuie spus, orice performanţă consistentă nu se poate obţine, vrem nu vrem, fară un demers minim al filozofiei. Folosirea filozofiei nu este doar accesul ȋntr-o mare bibliotecă de idei ci, ȋnainte de toate, este un fel de adoptare a unui manual universal de gȃndire. Orice meserie şi orice fapt practic este dependent de gȃndire. A spune lucrului cu gȃndirea că se numeşte  filozofie este frumos. Dar renunţarea prin terminologie la ideea simplă de gȃndire pentru ideea superioară, dar şi ȋncurcată, de filozofie nu aduce mereu beneficii practice şi realiste. De fapt nu se petrece altceva la şcoala filozofiei decȃt o deprindere utilă cu ideile şi cu ȋnţelesul din spatele lucrurilor. Pe de altă parte, la nivelul mediocru al culturii, filozofia este atribuită sfătoşilor, celor ce vorbesc mult şi fac puţin, printr-o regretabilă confuzie. Curmarea unei discuţii ce bate pasul pe loc se face adesea printr-o apostrofare de genul: ,,Hai să terminăm cu filozofia şi să trecem la treabă!”

Cum vor mai putea fi asimilate de către public aceste opere? De către cei ce, totuşi, au nevoie de idei şi au nevoia de a afla cum se poate ajunge pe drumul spre aceste idei.

V.

Dintre filozofii celor aproape două veacuri pe care le are statul romȃn s-au oprit mai atent ȋn memoria colectivă actuală două nume, Lucian Blaga şi Constantin Noica. Aceştia au lăsat fiecare cȃte o sumă rezonabilă de cărţi sub semnul unui talent literar suficient de atrăgător pentru a fi posibilă şi o lectură anonimă, nu doar una de specialitate. Desigur, nu numai acesta este motivul notorietăţii lor. Este la mijloc şi o operă ȋnchegată, cu un mesaj legat şi cu o direcţie pe care adepţi ai acestor filozofii să le poată urma.

Rostul filozofiilor este şi cel de a ridica maselor un far: fie etic-moral, fie ştiinţific, fie religios, fie unul de viață firească. Aceste două genuri de operă filozofică, cele ale lui Lucian Blaga și Constantin Noica, sunt ȋntr-o măsură mai mică utilizabile ȋn acest fel de către public.

 Căutările prin şi printre cuvintele limbii, cele pe care le-a ȋncercat Constantin Noica sunt, ȋntr-o măsură rezonabilă, ştiinţifice. Dar cel mai mult sunt literare. Frumuseţea textelor şi a ideilor este mai mult descriptivă şi mai puţin consistentă practic. Dorinţa de a deveni mai patriot creşte citind aceste cărţi dar patriotismul este nu doar literar ci şi pragmatic, realist. Mai degrabă ȋntr-o formă reluată ştiintific, ar fi posibil să se strecoare ceva din pseudo - lingvistica lui Constantin Noica spre conştiinţa marelui public.

 VI.

 Din punct de vedere ştiinţific opera filozofului Lucian Blaga ar fi avut şanse reale de utilizare pentru că are ȋn conţinut o parte serioasă de epistemologie ce nu şi-a pierdut ȋncă valabilitatea. Aici găsesc că se află şi genialitatea filozofului. Ȋntr-o actualitate perenă a metodelor de cunoaştere propuse. Dar, ȋn contrasens cu popularizarea operei sale din ultimii zeci de ani, nimeni nu a ȋncercat să traducă printr-un travaliu ştiinţific şi aplicabil productiv metodele de cunoaştere descoperite, descrise şi promovate de către filozof. S-a mers pe drumurile analizei și descrierii. S-au ținut conferințe, comemorări, centenar, simpozioane, concursuri. S-a recitat poezie cu alean. S-au șters de praf scrierile filozofului din dorința de a nu fi uitate. Să fie destul? Nu știu dacă Filozoful ar fi privit cu ochi buni toate astea!

 

 

VII.

 

Ȋn aceste condiții de viitor, spre care se ȋndreaptă societatea umană, opera cărui gȃnditor  nu este oare la o răscruce? Dar cel mai potrivit este să privim spre ceea ce avem noi. Să facem un experiment amestecat: cultural - științific - epistemologic - filozofic, ȋndreptat spre vȃrful catargului operei lui Lucian Blaga. Gȃndind că de acolo se pot vedea sau nu, niște țărmuri ȋndepărtate, dintr-un ținut nou al realității, virgin și necesar. Cu scopul final de a-i găsi utilitatea. Pentru că orice producție intelectuală, sau de orice natură ar fi, are obligația finală de a răspunde unei ȋntrebări: ,,La ce folosește?”.

Să concentrăm opera filozofului, din acest punct de vedere, ȋntr-un singur text, ȋntr-o singură carte. După o cumpănire atentă găsesc textul cărții: Cunoașterea luciferică. Să concentrăm acum această carte ȋntr-un singur capitol. După cȃntărirea și mai atentă a tuturor capitolelor, găsesc capitolul Ideea teorică. Concentrăm și mai mult atenția și căutăm un singur lucru care să adune totul ȋn spatele lui. Și mă opresc la trei cuvinte, cele ce acum se regăsesc unite ȋn dicționare ȋn cuvȃntul trambulină. Adică scȃndura de salt. Exegeții o să se prăpădească de rȃs, dacă le va cădea ȋn mȃnă această afirmație. Mă rog. Adaug faptul că ȋntreaga sa opera, din punctul de vedere anunțat, este prezentă ȋn spatele acestei trambuline a minții.

,,Scȃndura de salt” a rămas, din păcate, doar o frumoasă metaforă, ceea ce nu ajunge a spune. O metaforă necunoscută de fapt. Pentru că este cu mult mai mult decȃt atȃt. Puterea aparent magică, ȋn realitate cu totul ştiinţifică, de a descoperi cu mintea lucruri ascunse tuturor oamenilor este ȋncă cifrată ȋn spatele acelei scȃnduri de salt. Mintea filozofului s-a oprit aici. Unde? Ȋntr-un elan. Datorat nu doar celui care gȃndește ci și ȋmprejurului gȃndirii acestuia.

A avut grijă să ne lase deschisă o privire.