Introducere în subiectul numit suflet

(Text de intrare in cartea Note si idei despre suflet -2021)

Pe măsură ce trece timpul simt nevoia să găsesc pentru cărțile mele subiecte aproape imposibil de abordat. Chiar dacă în acest fel reduc drastic numărul cititorilor potențiali. Prefer să scotocesc cu efort şi cu migală în acel ,,aproape” care lasă privirii un contur abia bănuit despre subiect. Unele filozofii credeau că sufletul este captiv în corpul uman. Nu cred că este așa. Cred că, în realitatea socială,  mintea omului nu are multe de împărțit cu trupul, pentru că instinctele şi simțurile nu aparțin cu totul minții. Acestea sunt legate organic de trup. Cum există o separație, o independență suficientă, între suflet și trup. Mai cred că sufletul omului nu are prea multe de împărțit cu mintea sa.

Un om are trei stâlpi, pe care se bizuie, și pe care își construiește existența. Pe suflet, cel mai puternic, cel care stă ascuns dar, la urma urmelor, dictează totul. Însă omul nu înțelege acest lucru şi îl ignoră. Ba chiar îl respinge. Apoi pe minte, sau rațiune, cum îi place filozofiei să o spună, cea care mediază între suflet și trup, dar nu ușor și nu simplu. Și apoi, dar nu definitiv, pe corpul său. Corpul, sau trupul unui om, are câștigul social doar aparent. Dacă vorbim de reclamă, aici natura a fost prima care a știut să se folosească de ambalaj. Trupul are componenta frumuseții, cea după care aleargă toți masculii și toate femelele dornice de împerechere. Trupul mai are și componenta esențială a sănătății și a prezenței vitale a fiecărui om în sistemul social.

Vor întreba unii: unde este conștiința aici? Conștiința de sine și conștiința etică, morală? Nu știu dacă partea aceasta este implicată cu adevărat în ceea ce edifică și menține stabilitatea unui om! Conștiința de sine este, mai degrabă, un instinct, cel care l-a trezit pe om din adormirea sa animală, primară. Iar conștiința etică, din moment ce este accidentală și întâmplătoare, nu poate fi o bază pentru ceea ce ne așteptăm să fie un om.

 

De ce ar mai trebui să apară încă o carte despre sufletul omenesc? Nu sunt prea multe astfel de cărți? Toate bibliotecile religiilor, toate cărțile sociologiei, psihologiei, psihiatriei dar și ale filozofiei în cele din urmă, au în vedere direct sau indirect sufletul uman. Milioanele de romane de dragoste și milioanele de volume de poezie nu fac altceva decât să cânte aceeași melodie a sufletelor noastre. Milioanele de picturi, poate miliardele de cântece ce s-au ascultat în sute de mii de ani de istorie socială, și s-au uitat majoritatea, au căutat să înțeleagă sufletul omului.

 

Răspunsul direct la această întrebare nu este posibil pentru că, indiferent de sinceritatea mea, ar fi încărcat de un fel de nemernicie. Cred că răspunsul stă, oarecum, în ideea că frumusețea și urâțenia sufletului sunt cu mult mai dulci sau mai amare decât cele ale trupului. Chiar dacă, practic, aproape nimeni nu crede această afirmație, văzând-o ca pe o simplă și demagogică teorie. Nu este, însă, căință, și nu sunt regrete mai mari ca cele ale soțului păcălit în tinerețe de frumusețea unei înfățișări după ce descoperă în ființa celui iubit sau a celei iubite un suflet real și adevărat, uneori necruțător de real. Poate negru, făcut scrum de grelele ascunzișuri umane: furie, răutate, egoism, frigiditate ori impotență, lene, comoditate, lipsă de altruism, de compasiune, de sensibilitate, lipsă de blândețe, de prietenie. Sau poate alb, curat, blând și bun. Nu se știe. Cel mai adesea sufletele sunt gri. Având și părți bune și părți rele. Dar, în realitatea precisă, puțini oameni pot inventaria cu sinceritate acele clipe ale vieții petrecute alături de un ,,suflet pereche”, cum le place poeților să îl cânte, compatibil și blând, prietenos și apropiat.

 

Punâdu-și la cale, la un moment dat în istoria foarte îndepărtată, o stare ce nu aparținea naturii fizice și nici celei informaționale: starea sufletească, omul se rupe de mersul firesc al evoluției naturale a speciilor vii. Multe alte specii au început și ele să lucreze la un rudiment de suflet dar au pierdut șansa de a fi în fruntea acestui concurs necruțător și au pierit sau dispar acum cu sufletele lor cu tot. Animiști, adică credincioșii străvechi, primari, erau convinși că și copacii ori pietrele munților sunt însuflețite.

 

Dar natura nu s-a lăsat păcălită de o astfel de întorsătură neașteptată. Cea pe care o ia frumusețea atunci când, după ce se naște și crește singură, pusă la cale genetic din piele, carne și oase își dorește și mai mult. Își dorește sentimente. Aceeași frumusețe, dar într-o altă lumină, se cuibărește în această mașină vie, undeva, bine ascunsă și ia forma unor senzații psihice și a unor stări greu de explicat. De la sentiment și nu de la simț, limba noastră sare la simțăminte, adică încarcă rigid şi fortuit sufletul cu simțire. Cu ceea ce simțim, cu acele senzații nici fizice, nici psihice, nici psihologice ci cu un fel de apăsare sau cu un fel de eliberare aproape imposibil de descris prin cuvinte. Acestea toate sunt adunate într-un cuvânt simplu, plecat de la suflarea, suflul tuturor viețuitoarelor ce consumă oxigen pentru a se încărca energetic, adică sufletul. Un fapt al limbii la fel de inadecvat.

În apărare, față de puterea sufletului, Natura a dat mai mult frâu liber instinctelor, cele ce se împotrivesc faptelor sufletești prin rațiunea directă a lui a fi și a persista viu și în lume.

 

Știința, chiar dacă pretinde, nu este încă în stare să lămurească prea bine, ce fel de amestec are sufletul în toate aceste calități ori defecte umane ce aduc bucurie sau o durere nesfârșită între oameni. Totuși, știința trebuie să recunoască faptul că sursa și apoi resursa acestora vine din interiorul omului, demonstrat nemijlocit și resimțit în fiecare om, de acel prea-gol când este înnourat și întristat și acel prea-plin când este vesel și bucuros. Prea gol și prea plin pe care poporul - revin la ideea numirii - atunci când și-a făurit limba, le-a numit suflet.

 

Tinerii nu pot fi convinși sub nici o formă să nu mai alerge nebuni după frumusețea vizibilă, dată de imagine, linii, culori, forme, volume, suprafețe din piele, carne și pipăit, mirosuri și gusturi ale buzelor și ale limbii, toate tributare instinctelor. Ci să fie atenți și la o altă parte a ființelor de sex opus, cea imposibil de găsit dar esențială pentru întreaga ființă: sufletul! Această constatare ne readuce la ideea că Natura nu a fost deloc atentă la fabricarea inițială a omului, sufletul alipindu-se mai târziu și conjunctural trupului ființei umane, ca urmare a unor traume și frici sau a unor bucurii și veselii asimptotice și imprevizibile. Pentru omul primitiv, abia coborât în savană, traumatice erau și groaza de a muri și fericirea de a fi. Am fost convins multă vreme că fapta cea mai meritorie a omului a fost construirea gândirii sale și, apoi, a limbii (cu întregul limbaj necesar comunicării), idee pe care am studiat-o cu asiduitate mai bine de trei decenii, lăsând concluziile acestui studiu în cartea Gândirea preistorică, (2020). Dar greșeam, acum am convingerea că fapta cea mai grea și cea mai demnă de apreciere a speciei umane a fost cea a construirii bucățică cu bucățică, a sufletului său.

 

Se va întreba cineva: în acest caz cum se mai înțeleg și se acceptă ideile despre nemurirea sufletului dacă acesta a fost construit de către om? Rezultanta acestui lucru stă în faptul că omul este cel care și-a construit propria sa nemurire. Aici, desigur, are un rol esențial și Natura. Pentru că o astfel de nemurire este datorată instinctelor și mai puțin puterilor sufletești ale oamenilor. Oamenii, luați unul câte unul mor toți, și vor muri până la sfârșitul veacurilor. Doar Omul, sau dar Omul, acel om generic, nu moare. Nemurirea este un fapt efectiv, concret. Dar nu prin individ ci prin specie. Prin perpetuarea fiecăruia se obține nemurirea și nu prin lupta directă a fiecărui individ cu timpul. Nu ne gândim niciodată că o simplă plantă își scutură semințele ca apoi să răsară din pământ în fiecare an, de sute de milioane de ani. Planta își încearcă nemurirea nu prin semințele și firicelul verde din acest an, ci prin întregul șir de plante și semințe care s-au perindat pe întreaga planetă în aceste sute și sute de milioane de ani. Noi gândim altfel numai cu referire la noi, la om, că ar putea avea o soartă diferită în ceea ce privește nemurirea sa. Însă numai acest mod de nemurire este singurul posibil în realitate. Trebuie să vedem sufletul prin puterea sa colectivă la fel cum suntem constrânși să vedem și veșnicia. Veșnicia nu poate fi una personală. Doar așa a reușit omenirea să cucerească Pământul întreg. Prin puterea tuturor, regăsită în fiecare și amplificată în anumiți indivizi deveniți esențiali pentru câteva clipe ale istoriei.

 

Omul nu putea să își ridice sufletul din altceva. Altceva, aflat în afara instinctelor sale. Lupta continuă pentru a trăi și pentru a putea rămâne în viață a modelat, fărâmă cu fărâmă, ceea ce a devenit apoi un mic nour imaginar, o aură a fiecărei ființe în care s-a depus și s-a acumulat ceva misterios și magic în același timp, imposibil de descifrat și de cuprins.

Sau poate că ne înșelăm, nu avem în noi decât niște scheme de stări și de sentimente. Care doar ne dau impresia că o mașină psihică vastă și complicată ne stăpânește orice mișcare a minții și a corpului! Adică, la fel conștiinței, datorată unui control al atenției noastre, nici sufletul nu este abordabil de către științe. Fiind o sumă de trăiri personale și în adâncime, nu i se pot face încă analize reale și demonstrabile experimental.

 

Așa cum nu pot înțelege timpul, adică viața și moartea, oamenii nu pot înțelege nici sufletul. De aceea sufletul este ignorat de către majoritatea oamenilor în realitatea sa istorică. Doar unele instituții și științe se ocupă declarat de suflet, cum ar fi teologia, adică Biserica, filozofia, morala, psihologia și psihiatria în parte. Abandonarea aparentă a sufletului face parte din puterea necesară omului pentru a trăi în jungla necruțătoare numită societate umană.

 

Exercițiul unei ȋntrebări: de unde vine mierea albinelor?

 

Exercițiul unei ȋntrebări: de unde vine mierea albinelor?

 (fragment dintr-o carte in curs de scriere) 

Mierea de albine este un miracol. La fiecare linguriță de miere pe care o dăruiesc limbii mele, mă mir și iarăși mă mir. Mă ȋncȃntă mierea albinelor! Ȋntrebările ce aduc exclamații și nu semnul ȋntrebării sunt și ele ȋntr-o clasă anume. De ce a trebuit să se ivească ȋn lume mierea albinelor?

Apoi mă gȃndesc că albinele doar au cules-o și i-au dat consistența de a fi accesibilă conservării şi hrănirii ei, recte a omului. Dar de fapt nimeni nu s-a gȃndit la asta. Că omul va descoperi mierea din fagurii ascunşi şi o va fura nemilos. Ȋn mod cert albinele ȋncă nu au aflat și nu vor afla vreodată ce se ȋntȃmplă cu mierea ce le dispare din stup. Dar nici ursul nu ştie ce face cȃnd pradă un stup. Ursul este un hoţ de miere mult mai vechi, faţă de hoţia recentă a omului.

Ba mai mult, imediat ce le este luată ele uită și știu doar că trebuie să ȋși refacă obligatoriu rezerva de dinainte. Ca să nu moară de foame. Ȋmi vine adesea să mă gȃndesc că albinele au o formă destul de elaborată de gȃndire şi de comunicare şi că, după prădarea cuibului de miere se instituie o mare jale ȋn oraşul lor stat, ce ţine mai multe zile! Dar de fapt nu vom şti niciodată ce se ȋntȃmplă acolo cu adevărat.

Atunci: unde să mergem pentru a afla despre miere? Mierea este ȋnainte de toate nectarul florilor. Florile sunt cele ce au hotărȃt, mai ȋnainte de apariţia albinelor, să producă nectarul. Iar albinele s-au alipit florilor, alături de alte multe specii de insecte, ȋntr-un moment al istoriei cȃnd părea prielnic să culegi nectar. Cu sute şi sute de milioane de ani ȋn urmă. De curȃnd s-a dezmeticit şi omul: că mierea este bună. Prima fabrică cu adevărat complicată din lumea vie, nu din cea minerală, este stupul albinelor. Procesarea nectarului pentru a deveni miere este mai miraculoasă decȃt mierea ȋn sine.

Nectarul este de fapt o frumusețe ȋntr-o lume a gustului. Simplul motiv şi singurul motiv pe care l-au avut florile atunci cȃnd au decis producerea nectarului a fost cel al frumuseţii. Pentru a contrazice această idee este nevoie de o anume lipsă de imaginaţie şi de incapacitatea de a vedea ȋn realitatea lor neiluzorie ideile naturii. Lumile diferite vor avea frumuseţi diferite. Trebuie să spun că fiecare simţ al omului se ȋnarmează cu frumuseţi separate şi suprapuse doar peste trupul său. Pe lanţul nevoilor nectarul atrage vietăţile capabile indirect şi inconştinet să le polenizeze. Aceasta o spune doar ştiinţa. Ȋn fapt albinele văd frumuseţea florii prin frumuseţea nectarului ȋntr-o lume a mirosului şi a gustului. Simţul văzului albinei este supra dezvoltat doar cu scopul de a distinge rapid florile după culorile lor, faţă de restul fundalului, amestecȃnd lumina din două spectre, cel vizibil şi cel ȋn infraroşu, ȋn aşa fel ȋncȃt florile devin nişte beculeţe ȋntr-un fel de ȋntunecime artificială. Astfel creşte productivitatea, albinele şi alte insecte, micşorȃnd astfel timpul de căutare a florilor. 

O albină are o frumuseţe neasemuită a trupului şi a firii. Matca, regina familiei de albine, este de o frumuseţe răpitoare. Eu nu am văzut o fiinţă mai frumoasă şi mai graţioasă decȃt matca albinelor. Va ȋntreba cineva despre cum poate fi posibil să vezi ceva aşa, dintr-un regn ȋntr-un alt regn animal? Cred că există anumite criterii universale ale frumuseţii ce nu ţin de un regn sau de o specie anume. Şi pe care orice vieţuitoare le poate pricepe fară a fi instruită.

Imaginea femeii este o frumusețe ȋntr-o lume a văzului. Frumuseţea simţurilor atingerii femeii este ulterioară şi este cea care ȋncheie ȋn fapt frumuseţea acesteia ȋntr-un vis iluzoriu.

Cum am spus: frumuseţile au fiecare lumile lor. Dacă florile au creat frumuseţe din toate punctele de vedere şi pentru recepţia tuturor simţurilor, nici specia albinelor nu s-a lăsat mai prejos şi nici specia umană. Este ȋn firea lucrurilor să se ȋntȃmple aşa. Frumuseţea florilor nu a coborȃt direct ȋn trupul femeii ci numai prin mijlocirea albinei, prin miere, adică prin nectarul produs de flori. După ce am fost atent mulţi ani la frumuseţea albinei pot să spun cu mȃna pe inimă că acolo este şi drumul pe care a coborȃt din flori frumuseţea femeii. Şi nu o spun poetic sau doar parabolic ci pe un temei serios, abordabil şi ştiinţific.

Ceea ce este uluitor ȋn concluzia acestui mic text este faptul că bărbatul nu se comportă cu mult diferit de ceea ce face o albină atunci cȃnd se afundă ȋn floare spre nectarul asuns ȋn spatele firişoarelor de polen de pe organul masculin al florii şi ȋn timp ce ea pătrunde atinge polenul ducȃndu-l pe organul feminin. Bărbatul tinde spre un loc ȋn care este ascuns nectarul dulce al femeii timp ȋn care şi drum pe care el o polenizează ȋn realitate ȋn felul său evoluat dar cu nimic diferit. Doar că bărbatul ȋşi produce polenul şi ȋl depune ȋn floarea femeii. Ce este identic ȋntre gestul albinei şi cel al bărabtului? Este faptul că fiecare face un gest datorat frumuseţii, gest care nu are scopul mişcării polenului, respectiv al spermatozoizilor, ci este determinat de o dorinţă complet diferită. Ȋn timp ce gestul aparent colateral şi indirect, cel al polenizării, respectiv cel al fecundării, este de fapt scopul real al ȋntregului demers complicat pe care l-a construit natura.  

 

Dezvelirea femeii şi surpriza

 

Dezvelirea femeii şi surpriza

 (fragment dintr-o carte in curs de scriere)

Femeia nu se ȋmbracă şi nu se dezbracă. Ea se ȋnveleşte şi se dezveleşte. Aceste verbe doar, sunt adecvate frumuseţii trupului ei. De ce sunt valabile doar aceste verbe? Pentru faptul că frumuseţea femeii este valabilă doar ȋn prezenţa unor priviri ce ȋi evaluează detaliile şi ȋi atribuie atributele despre care vorbim. Dacă este vorba despre acel consum. Pentru că, altfel, frumuseţea are o culisă la fel de frumosă. Frumuseţeas care nu este prezentă ȋn culise nu este prezentă nici pe scenă. Pentru bărbaţi trupul femeii este gol ȋn permanenţă, indiferent de cȃte haine ȋşi aşază femeia peste trup. Dorinţa bărbaţilor dezbracă dezvelind continuu trupul oricărei femei. Ea este o statuie gata dăltuită şi şlefuită ȋndelung, doar oficialul, or sculptorul trebuie să dea la o parte pȃnza ce ȋncă ascunde surpriza privitorului.

Gestul frizerului, teatral şi larg, binevoitor şi ȋncurajat de bacşişul ce urmează este o dezvelire de frumuseţe. El trage de sfoara unei pȃnze ce cade uşor teatral, pentru ca frumuseţea unui chip proaspăt ras sau tuns să impresioneze pe cel ce se priveşte deja ȋn oglinda frizeriei. De ce face frizerul mişcarea de a dezveli o statuie vie ȋn persoana clientului său? Pentru a conferi, printr-o analogie acceptată paradigmatic, un grad de frumuseţe necesară. Fie că este chiar frumos un chip fie că nu este, prospeţimea tunsului şi al pieptănatului ȋncă umed dau un avans spre frumuseţe.

Toţi cei care dezvelesc statui gata fabricate sau doar texte bătute cu dalta pe o placă comemorativă atribuie frumuseţe prin gestul lor de a surprinde frumuseţe. Uluirea vine şi chemată, admiraţia vine şi invitată. Iar frumuseţea, ȋn ȋntregul ei, vine şi doar pretinsă. Această ciudăţenie a frumuseţii merită o stăruinţă separată pentru a fi cȃt de cȃt ȋnţeleasă. De ce pretinderea frumuseţii pare a ȋi fi suficientă acesteia? Surprindem o femeie dezvelită şi este de ajuns ca să ni se pară frumoasă!? Ori nici nu mai cȃntărim ȋnfăţişarea ei?

Dar ce face femeia atunci cȃnd este dezvelită pentru a induce o surpriză privitorilor? Ce se petrece ȋn interiorul frumuseţii ei? Se mişcă un resort pe care nici femeia nu ȋl controlează vreodată. O mişcare bruscă ce face ca trupui ei şi privirea ei să strălucească. Pentru că acum, la dezvelire, se petrece o altă ciudăţenie a frumuseţii: mişcarea.  O fugă a acelei frumuseţi a femeii din poziţia de statuie, de neclintire, de stană - spre ceva. Nu fuga este frumoasă ci prinderea femeii ȋntr-o capcană imaginară din care ea nu scapă. Neputinţa de a mai găsi un loc ȋn care să se ascundă ȋi place bărbatului. El doreşte ca femeia să lase la o parte frica ei de a fi văzută singură, fără acea ȋnvelitoare artificială ce o ascunde. 

Aşadar femeia nu se dezbracă nici atunci cȃnd este absolut singură ci doar se dezveleşte. Ea se auto dezveleşte considerȃndu-se un mic monument de frumuseţe. Lucru valabil şi la propriu şi la figurat. Obligaţia femeii de a-şi pretinde frumuseţe şi sieşi, indiferent de părerea ce o lasă ȋn urmă frumuseţea ei, este legată de gestul dezvelirii pe care ȋl practică şi ȋn singurătatea fiinţei ei. Surpriza dezvelirii este un resort necesar oriunde ar fi femeia.

O fugă prin timpul și rostul istoriei mari

O fugă prin timpul și rostul istoriei mari

Drumul cel mai lung din istoria mare a fost cel al vieţii de pe Pământ, ȋn efortul vieţii de a se putea să se ȋnţeleagă pe sine. Pentru că la nivelul Universului lucrurile nu sunt ȋncă sigure despre această auto ȋnţelegere. ,,Universul ȋncepe să se ȋnţeleagă pe sine prin om…” ne spune David Christian ȋn cartea sa valoroasă, O poveste a originilor,  2018. Dar ȋnainte de aceasta este nevoie ca mai ȋntâi omul să se auto ȋnţeleagă, viaţa să se auto ȋnţeleagă și natura, adică biosfera, să se auto ȋnţeleagă. Dar dovada auto ȋnţelegerii se găsește ȋn auto protejare și ȋn perpetuarea sigură.

Viaţa are o vârstă de patru miliarde de ani, iar soarele și sistemul solar de cinci miliarde de ani, faţă de cei aproape patrusprezece (14) miliarde de ani trecuţi de la explozia ȋnceputului, a acelui miez al Universului nostru. Nimeni nu poate spune mai mult despre acel miez decât că a fost un punct mic care s-a desfăcut ȋn câteza fracţiuni de secundă ȋn spaţii de necuprins cu mintea pentru noi. Nimeni nu poate spune ȋncă dacă a fost o explozie de spaţiu sau o explozie de energie!

Acum treisprezece (13) miliarde de ani se formează primele stele. Acum circa patru miliarde și jumătate de ani se formează Soarele și sistemul solar.

Acum 3,8 milarde de ani apar primele forme de viaţă pe planeta Pământ.

Trecerea de la lumea monocelulară la cea pluricelulară s-a petrecut acum circa un miliard de ani. Primele organisme mari au apărut acum șase sute de milioane de ani. Iar primele mamifere au fost datate ȋn urmă cu două - trei sute de milioane de ani. Acum șapte milioane de ani se separă ominizii de celelalte primate, ȋn speţă noi oamenii de cimpanzei. Acum două milioane de ani se saltă pe picioarele din spate Homo erectus, iar acum două sute de mii de ani apare Homo sapiens, omul zis ȋnţelept, inteligent, adică strămoșul nostru cel mai sigur.

Acum cinci mii de ani apar primele orașe state și se dezvoltă societăţile agrare. Acum două mii de ani erau ȋn apogeu marile imperii istorice ale lumii și apare Creștinismul. Acum două sute de ani se pornește motorizarea energetică a societăţii prin arderea combustibililor fosili și ȋncepe globalizarea societăţii umane. Acum cincizeci de ani apare computerul personal, cel ce aduce cu sine era informaţională.

Istoria mare, cea a lucrurilor esenţiale, este ȋn primul rând una a felului ȋn care vietăţile mai ȋntâi și apoi omul au reușit să se folosească de stocul de energie din mediul ȋnconjurător spre folosul vieţii lor.

Capacitatea viului de a prelua energie chimică din apa mărilor, energie solară prin fotosinteză, apoi energie din fructe și seminţe prin hrănirea vegetală și culminând prin hrănirea cu carne nu este decât o adaptare energetică la nevoia de a crește continuu consumul energetic ȋn favoarea unui cumul mereu mai mare și mai util.

De acum trei miliarde de ani s-a reușit prin fotosinteză să se să fure luminii și căldurii solare o putere de la câţiva miliwaţi la cel mult câţiva waţi. Acesta este de fapt un ordin de mărime, un nivel al densităţii de putere la care se transferă energia de la soare prin razele sale până la nivelul solului planetei noastre.

Utilizarea extinsă a puterii extrase din natură, de la soare, prin plante și apoi prin corpul hrănit al omului ajunge la 75W/persoană.

Prin puterea mecanică furată animalelor și adăugată sieși prin calul putere omul ajunge la o utilizare personală de 750W, adică de zece ori mai mult.

După inventarea motorului cu abur sau a celui cu combustie internă puterea utilă omului nu mai are limite, de la cei 7,5 kilowaţi necesari pentru locuinţă sare la circa 75 de kilowaţi necesari transportului său, adică la puterea mecanică a unui vehicul, automobilul.

Așadar puterea accesată de către o entitate vie a crescut de la, să zicem 7,5 miliwaţi la 75 de kilowaţi adică de un milion de ori ȋn cele trei miliarde de ani. Acest calcul a fost făcut şi scris mai sus după ce am citit textul pe care ȋl citez mai jos, pentru a demonstra veridicitatea uluitoare a acestuia.

,,…densitatea de energie care circulă prin societatea umană modernă este de aproximativ de un milion de ori mai mare decât densitatea energiei care circulă prin Soare, ȋn timp ce energia care circulă prin majoritatea fiinţelor vii variază undeva ȋntre aceste două extreme. (astrofizicianul Eric Chaisson)

Este ca și cum entropia cere mai multă energie de la o entitate dacă aceasta ȋncearcă să devină mai complexă; lucrurile mai complexe trebuie să găsească și să controleze fluxuri tot mai mari și mai elaborate de energie liberă. Nici nu-i de mirare că e greu să faci și să ȋntreţii lucruri mai complexe și nici nu trebuie să ne surprindă că, de obicei, ele se strică mai repede decât lucrurile simple. (David Christian - Povestea originilor – Editura Publica – Colecţia de știinţă 2018)”

De la istoria lui pur și simplu la o istorie mare

De la istoria lui pur și simplu la o istorie mare

(fragment dintr-o carte in curs de scriere)

Istoria, privită ca un lucru separat al lumii, ca o știinţă indispensabilă lumii, s-a lărgit mereu. Precum o haină uzată sau o idee folosită deja şi alăturată doar societăţii de acum. Pe măsură ce s-a diversificat știinţa ȋn mai multe știinţe - felii, s-au alăturat tot atâtea istorii alipite acestor felii. Istoria fabricării nasturilor sau cea a albinelor, istoria fizicii sau cea a pâinii. Nu există un ceva căruia să nu i se poată povesti o istorie a sa. În ultimul timp ȋnsă, contrar acestor tendinţe de diviziune, s-a ajuns pe plan mondial şi la ideea unei istorii mari, cea care să trateze evoluţiile esenţiale despre lucrurile esenţiale. Cum pot arăta lucrurile la nivelul unei istorii mari, supraunificate, și cum pot arăta esenţele care contează ȋntr-o astfel de istorie? Şi mai mult decât atât: cum diferă acest esenţial de restul, de acel esenţial, cel al obișnuinţei?

În primul rând noţiunea de lucruri trebuie lămurită! De ce se spune așa unor părţi ale gândirii? Spunȃnd lucruri se petrece o poziţionare paradoxală cu chiar imaginea şi ideea de lucruri concrete. Pentru că ȋn afara obiectelor ce se văd a fi lucruri și a faptelor sau spuselor ce se socotesc a fi și ele niște așa zise lucruri, mai sunt numite lucruri niște supraentităţi aproape abstracte, ce ni se par importante la un moment dat. Importanţa acestor așazise lucruri, cum ar fi o stare de spirit, ori o anume ȋnclinaţie, o tentativă, o nevoie, o obligativitate, o conduită etc, derivă din sensul pe care acestea ȋl trasează vieţii fiecăruia dintre noi sau vieţii ȋntregului sistem social.

Ajungem repede la ideea despre sensul vieţii. Care dintre sensuri? Cel aplicat sau cel resimţit, ori cel dorit? Ideea de sens ȋncepe să câștige tot mai mult teren ȋntr-o competiţie cu alte idei: bucuria, plăcerea sau fericirea, cu acea ȋmplinire a vieţii. Sensul se pare că este mai puţin dependent de durată, cea prin care se perimează, prin dependenţă celelalte medalii pe care și le pune un om pe piept, dacă reușește desigur. De la sensul vieţii la cel al speciei și de aici la cel al istoriei nu sunt decât doi pași. Dar ce pași! La urma urmelor: de ce sensul istoriei contează ȋn ecuaţia sensului vieţii unui individ? Pentru că istoria, adică drumul dus - ȋntors al unei evoluţii, ce este aidoma nașterii fiecărui component al lumii vii, copiază puterea de evoluţie a oricărei părţi sau a oricărui ȋntreg. Adică istoria nu este doar o descriere cvasi literară scrisă de unii oameni aflaţi ȋn tribune? Ceva despre meciurile unor protagoniști, deveniţi pentru crâmpeie de timp niște eroi!

Esenţialul este lucrul care contează cel mai mult la un moment dat pentru viaţă.

În cazul acesta sensul lucrurilor devine unul dintre esenţialele pe care le căutăm la nivelul ȋntregului.

Fiinţa umană și orice este viu, nu pleacă niciodată de la un nivel nou ci renaște dintr-o origine relativă. Mereu se reia viaţa dintr-un ou și mereu crește dintr-un punct, socotit a fi un ou, spre un volum pe care ȋl numim vietate. Mereu fiinţa expandează fizic dar expandează și informaţional. Firul prezentei cărţi se duce și pe această fragilă idee. Orice dorinţă a unei specii, inclusiv cea a omului, de a face o schimbare spre ceva mai avantajos trebuie să coboare ȋn ou și de acolo să reurce, spre vietate, spre noi cu noua sa formă, cea ajustată, modificată. Evoluţia vieţii a ales acest pricipiu. De ce l-a ales așa? Îţi vine să crezi că lumea reală este, de fapt, cea de la nivelul oului, cea multiplicată ȋn miliarde și miliarde de puncte de mărimea acestui ou iar viaţa acelor jumătăţi de fiinţe ne devine suficientă. O explicaţie posibilă este cea a păstrării, ȋn acest fel, a controlului asupra stabilităţii și a unei predictibilităţi obligatorii și necesare. Altfel și-ar fi adăugat fiecare oricâte mâini, guri sau capete și orice ar fi fost necesar. Ca ȋn poveștile cu balauri!

Ajungem la un paradox de nepătruns. Dacă un răspuns la ȋntrebarea despre spermatozoizi sau ovule este sau nu este posibil! Şi anume: dacă acestea pot fi socotite vii? Dacă un spermatozoid este viu sau polenul florilor este, de asemenea, viu, atunci viul nostru, cel pretins de noi, este doar un reziduu material al implinirii unei trepte fizice prin fecundaţie. Nimic mai mult. Unde se fabrică de fapt viul? Acolo se așază și istoria autentică, unde se fabrică şi viul? Ne vine greu să credem că istoria se desfășoară la fiecare nivel al viului nu doar la cel al conștiinţei de a fi, cum ne place nouă să credem.

Este important să căutăm fazele istoriei mari pentru atunci când s-a clădit omul? O istorie pentru perioada cea mai lungă a existenţei sale, despre care nu știm aproape nimic. Cu ce ne ajută să știm despre această istorie ceva? Ne ajută să vedem ȋn noi cee ce ne determină esenţial, dar noi nu putem vedea pentru că nici măcar nu știm că există.

Alegerile istoriei mari

Alegerile istoriei mari

Alegerile istorice mari, ale istoriei mari, sunt acele decizii invizibile și implicite ce duc pe un drum sau pe alt drum un proces de evoluţie. Fac posibile condiţiile pentru a se petrece sau nu ceva important, determinant. Pentru că, pe lângă condiţiile de mediu și agresivitatea acestor condiţii asupra vieţii, mai contează și decizia conștientă sau nu a subiectului acestor agresiuni și motivaţia interioară a acestui subiect de a persista, fie prin schimbare, fie prin abandon.

Prima astfel de alegere a fost cea dintre comoditate şi dificultate. Unele dintre primele celule ale vieţii au rămas priponite lângă sursa de căldură și materii de lângă buza de lavă a vulcanilor subacvatici ai oceanelor planetare, de aproape patru miliarde de ani. Ele există pentru că au ales comoditatea pentru a-și continua existenţa.

Altele au inventat firul de legătură, construindu-și un fel de gârlici, un ombilic lung, de alimentare la distanţă pe baza căruia se puteau deplasa explorând necunoscutul din proximitate. Acestea au ales dificultatea ca mod de a fi și au creat prima verigă tehnologică necesară pentru eliberarea de sursa de energie care le ţinea ȋn captivitate.  

Mai apoi o parte dintre aceste celule au decis iarăși ȋntre comoditate și dificultate și au renunţat la firul de legătură, construindu-și ȋntr-o celulă adiacentă o mică turbiniţă cu un nano generator pe care o rotesc râuleţele de protonii ce curg, reȋntorcându-se, dintr-o parte ȋn cealaltă a membranelor celulare și care produce o energie cvasi electrică.

Până la urmă, ca să se poată deplasa liberă și independentă fiecare celulă, acestea au decis din nou ȋntre comoditate și dificultate și au asimilat turbiniţa și generatorul ȋn propriul lor corp. Astfel că acum fiecare celulă a corpului nostru are acea nano centrală electrică care le menţine viaţa. 

Apoi au decis din nou la un nivel ceva mai ridicat ȋntre comoditate și dificultate. Unele au decis să rămână solitare adică să rămână acele organisme monocelulare iar altele au decis să se ȋnsoţească ȋn grupuri cât mai mari, cu dezavantajele de rigoare, pentru a fi mai puternice ca grup și nu ca individ, devenind organisme pluricelulare cu o nouă personalitate, una la nivelul ȋntregului.

A doua mare alegere a avut loc ceva mai târziu și a fost ȋntr-o zonă de criterii mai ȋnalte. Unele au dorit să aleagă simplitatea iar altele au decis să aleagă complexitatea. Şi acest tip de alegere a fost prezent pe fiecare palier al evoluţiei. La un moment dat unii dintre proto peștii din oceanele planetare au preferat să ȋși arunce coada și capul și să rămână niște simple tuburi prim care circulă apa, singură, ȋntre cele două capete: gura și anusul. Nu au mai dorit altceva, decât să li se dea mură ȋn gură hrana și să trăiască acolo. Fraţii lor, ȋnsă, au ales să se lupte pentru o harnă mai bună și mai multă și mai sigură și și-au păstrat coada și capul ȋnotând și evoluând spre noi, oamenii de astăzi, mărindu-și ȋn continuu complexitatea. Pentru că din acea ȋncrângătură evolutivă a urcat apoi linia ce a dus spre pești, recte spre mamifere și apoi spre primate și om.

Au urmat și alte moduri de alegere cum ar fi cea ȋntre plăcere și persistenţă ori cea ȋntre dorinţă şi acţiune, ori ȋntre iluzoriu și concret. Aceste alegeri, și altele dicisive pentru cursul istoriei, vor fi privite mai atent pe parcursul cărţii.

Opţiunile grele au continuat pe ȋntregul parcurs al celor patru miliarde de ani de la apariţia vieţii. La capătul acestui drum, vietatea de pe acest vârf, cea care a preferat dificultatea ȋn locul comodităţii, complexitatea ȋn locul simplităţii, persistenţa ȋn locul plăcerii imediate, acţiunea concretă ȋn locul dorinţelor iluzorii a fost omul.

De la istoria pur și simplu la o istorie mare

De la istoria pur și simplu la o istorie mare

Istoria, privită ca un lucru separat al lumii, s-a lărgit mereu. Precum o haină uzată sau o idee folosită deja şi alăturată doar, societăţii de acum. Pe măsură ce s-a diversificat știinţa ȋn multe multe știinţe felii, s-au alăturat tot atâtea istorii alipite acestor felii de lucru. Istoria fabricării nasturilor sau cea a albinelor, istoria fizicii sau cea a pâinii. Nu există un ceva căruia să nu i se poată povesti o istorie a sa. În ultimul timp ȋnsă, contrar tendinţei de diviziune, s-a ajuns şi la ideea unei istorii mari, cea care să trateze evoluţiile esenţiale despre lucrurile esenţiale. Cum pot arăta lucrurile la nivelul unei istorii mari, supraunificate, și cum pot arăta esenţele care contează ȋntr-o astfel de istorie?

În primul rând noţiunea de lucruri trebuie lămurită! De ce se spune așa unor părţi ale gândirii? Spunȃnd lucruri se petrece o poziţionare paradoxală cu chiar imaginea şi ideea de lucruri concrete. Pentru că ȋn afara obiectelor ce se văd a fi lucruri și a faptelor sau spuselor ce se socotesc a fi și ele niște așa zise lucruri, mai sunt numite lucruri niște supraentităţi aproape abstracte, ce ni se par importante la un moment dat. Importanţa acestor așazise lucruri, cum ar fi o stare de spirit, ori o anume ȋnclinaţie, o tentaţivă, o nevoie, o obligativitate, o conduită etc, derivă din sensul pe care acestea ȋl trasează vieţii fiecăruia sau vieţii ȋntregului sistem social.

Ajungem repede la ideea sensului vieţii. Cel aplicat sau cel resimţit, ori cel dorit? Sensul ȋncepe să câștige tot mai mult teren ȋn competiţie cu bucuria, plăcerea sau fericirea, ȋmplinirea vieţii. Sensul se pare că este mai puţin dependent de durată, așa cum se perimează celelalte medalii pe care și le pune un om pe piept, dacă reușește desigur. De la sensul vieţii la cel al speciei și de aici la cel al istoriei nu sunt decât doi pași. Dar ce pași! La urma urmelor: de ce sensul istoriei contează ȋn ecuaţia sensului unui individ?  Pentru că istoria, adică drumul dus - ȋntors al unei evoluţii, ce este aidoma nașterii fiecărui component al lumii vii, copiază puterea de evoluţie a oricărei părţi sau a oricărui ȋntreg. Adică istoria nu este doar o descriere cvasiliterară scrisă de unii oameni aflaţi ȋn tribune, despre meciurile unor protagoniști, deveniţi pentru crâmpeie de timp niște eroi?

Fiinţa umană și orice este viu, nu pleacă niciodată de la un nivel nou ci renaște dintr-o origine relativă. Mereu se reia viaţa dintr-un ou și mereu crește dintr-un punct, socotit un ou, spre un volum. Expandează fizic dar și informaţional. Orice dorinţă a speciei de a face o schimbare spre ceva mai avantajos trebuie să coboare ȋn ou și de acolo să reurce spre noi cu noua sa formă, cea ajustată, modificată. Evoluţia a ales acest pricipiu. De ce l-a ales așa? Îţi vine să crezi că lumea reală este, de fapt, cea de la nivelul oului, cea mutiplicată ȋn miliarde și miliarde de puncte de mărimea oului iar viaţa acelor jumătăţi de fiinţe ne devine suficientă. O explicaţie posibilă este cea a păstrării, ȋn acest mod, a controlului asupra stabilităţii și a unei predictibilităţi obligatorii și necesare. Altfel și-ar fi adăugat fiecare oricâte mâini, guri sau capete și orice ar fi fost necesar. Ca ȋn poveștile cu balauri!

Ajungem la un paradox de nepătruns. Dacă un răspuns la ȋntrebarea  despre spermatozoizi sau ovule, dacă acestea pot fi socotite vii? este sau nu este posibil. Dacă un spermatozoid este viu sau polenul florilor este, de asemenea, viu, atunci viul nostru, cel pretins de noi, este doar un reziduu material al implinirii unei trepte fizice prin fecundaţie. Nimic mai mult. Unde se fabrică de fapt viul? Acolo se așază și istoria autentică, unde se fabrică şi viul?