De la istoria lui pur și simplu la o istorie mare

De la istoria lui pur și simplu la o istorie mare

(fragment dintr-o carte in curs de scriere)

Istoria, privită ca un lucru separat al lumii, ca o știinţă indispensabilă lumii, s-a lărgit mereu. Precum o haină uzată sau o idee folosită deja şi alăturată doar societăţii de acum. Pe măsură ce s-a diversificat știinţa ȋn mai multe știinţe - felii, s-au alăturat tot atâtea istorii alipite acestor felii. Istoria fabricării nasturilor sau cea a albinelor, istoria fizicii sau cea a pâinii. Nu există un ceva căruia să nu i se poată povesti o istorie a sa. În ultimul timp ȋnsă, contrar acestor tendinţe de diviziune, s-a ajuns pe plan mondial şi la ideea unei istorii mari, cea care să trateze evoluţiile esenţiale despre lucrurile esenţiale. Cum pot arăta lucrurile la nivelul unei istorii mari, supraunificate, și cum pot arăta esenţele care contează ȋntr-o astfel de istorie? Şi mai mult decât atât: cum diferă acest esenţial de restul, de acel esenţial, cel al obișnuinţei?

În primul rând noţiunea de lucruri trebuie lămurită! De ce se spune așa unor părţi ale gândirii? Spunȃnd lucruri se petrece o poziţionare paradoxală cu chiar imaginea şi ideea de lucruri concrete. Pentru că ȋn afara obiectelor ce se văd a fi lucruri și a faptelor sau spuselor ce se socotesc a fi și ele niște așa zise lucruri, mai sunt numite lucruri niște supraentităţi aproape abstracte, ce ni se par importante la un moment dat. Importanţa acestor așazise lucruri, cum ar fi o stare de spirit, ori o anume ȋnclinaţie, o tentativă, o nevoie, o obligativitate, o conduită etc, derivă din sensul pe care acestea ȋl trasează vieţii fiecăruia dintre noi sau vieţii ȋntregului sistem social.

Ajungem repede la ideea despre sensul vieţii. Care dintre sensuri? Cel aplicat sau cel resimţit, ori cel dorit? Ideea de sens ȋncepe să câștige tot mai mult teren ȋntr-o competiţie cu alte idei: bucuria, plăcerea sau fericirea, cu acea ȋmplinire a vieţii. Sensul se pare că este mai puţin dependent de durată, cea prin care se perimează, prin dependenţă celelalte medalii pe care și le pune un om pe piept, dacă reușește desigur. De la sensul vieţii la cel al speciei și de aici la cel al istoriei nu sunt decât doi pași. Dar ce pași! La urma urmelor: de ce sensul istoriei contează ȋn ecuaţia sensului vieţii unui individ? Pentru că istoria, adică drumul dus - ȋntors al unei evoluţii, ce este aidoma nașterii fiecărui component al lumii vii, copiază puterea de evoluţie a oricărei părţi sau a oricărui ȋntreg. Adică istoria nu este doar o descriere cvasi literară scrisă de unii oameni aflaţi ȋn tribune? Ceva despre meciurile unor protagoniști, deveniţi pentru crâmpeie de timp niște eroi!

Esenţialul este lucrul care contează cel mai mult la un moment dat pentru viaţă.

În cazul acesta sensul lucrurilor devine unul dintre esenţialele pe care le căutăm la nivelul ȋntregului.

Fiinţa umană și orice este viu, nu pleacă niciodată de la un nivel nou ci renaște dintr-o origine relativă. Mereu se reia viaţa dintr-un ou și mereu crește dintr-un punct, socotit a fi un ou, spre un volum pe care ȋl numim vietate. Mereu fiinţa expandează fizic dar expandează și informaţional. Firul prezentei cărţi se duce și pe această fragilă idee. Orice dorinţă a unei specii, inclusiv cea a omului, de a face o schimbare spre ceva mai avantajos trebuie să coboare ȋn ou și de acolo să reurce, spre vietate, spre noi cu noua sa formă, cea ajustată, modificată. Evoluţia vieţii a ales acest pricipiu. De ce l-a ales așa? Îţi vine să crezi că lumea reală este, de fapt, cea de la nivelul oului, cea multiplicată ȋn miliarde și miliarde de puncte de mărimea acestui ou iar viaţa acelor jumătăţi de fiinţe ne devine suficientă. O explicaţie posibilă este cea a păstrării, ȋn acest fel, a controlului asupra stabilităţii și a unei predictibilităţi obligatorii și necesare. Altfel și-ar fi adăugat fiecare oricâte mâini, guri sau capete și orice ar fi fost necesar. Ca ȋn poveștile cu balauri!

Ajungem la un paradox de nepătruns. Dacă un răspuns la ȋntrebarea despre spermatozoizi sau ovule este sau nu este posibil! Şi anume: dacă acestea pot fi socotite vii? Dacă un spermatozoid este viu sau polenul florilor este, de asemenea, viu, atunci viul nostru, cel pretins de noi, este doar un reziduu material al implinirii unei trepte fizice prin fecundaţie. Nimic mai mult. Unde se fabrică de fapt viul? Acolo se așază și istoria autentică, unde se fabrică şi viul? Ne vine greu să credem că istoria se desfășoară la fiecare nivel al viului nu doar la cel al conștiinţei de a fi, cum ne place nouă să credem.

Este important să căutăm fazele istoriei mari pentru atunci când s-a clădit omul? O istorie pentru perioada cea mai lungă a existenţei sale, despre care nu știm aproape nimic. Cu ce ne ajută să știm despre această istorie ceva? Ne ajută să vedem ȋn noi cee ce ne determină esenţial, dar noi nu putem vedea pentru că nici măcar nu știm că există.

Alegerile istoriei mari

Alegerile istoriei mari

Alegerile istorice mari, ale istoriei mari, sunt acele decizii invizibile și implicite ce duc pe un drum sau pe alt drum un proces de evoluţie. Fac posibile condiţiile pentru a se petrece sau nu ceva important, determinant. Pentru că, pe lângă condiţiile de mediu și agresivitatea acestor condiţii asupra vieţii, mai contează și decizia conștientă sau nu a subiectului acestor agresiuni și motivaţia interioară a acestui subiect de a persista, fie prin schimbare, fie prin abandon.

Prima astfel de alegere a fost cea dintre comoditate şi dificultate. Unele dintre primele celule ale vieţii au rămas priponite lângă sursa de căldură și materii de lângă buza de lavă a vulcanilor subacvatici ai oceanelor planetare, de aproape patru miliarde de ani. Ele există pentru că au ales comoditatea pentru a-și continua existenţa.

Altele au inventat firul de legătură, construindu-și un fel de gârlici, un ombilic lung, de alimentare la distanţă pe baza căruia se puteau deplasa explorând necunoscutul din proximitate. Acestea au ales dificultatea ca mod de a fi și au creat prima verigă tehnologică necesară pentru eliberarea de sursa de energie care le ţinea ȋn captivitate.  

Mai apoi o parte dintre aceste celule au decis iarăși ȋntre comoditate și dificultate și au renunţat la firul de legătură, construindu-și ȋntr-o celulă adiacentă o mică turbiniţă cu un nano generator pe care o rotesc râuleţele de protonii ce curg, reȋntorcându-se, dintr-o parte ȋn cealaltă a membranelor celulare și care produce o energie cvasi electrică.

Până la urmă, ca să se poată deplasa liberă și independentă fiecare celulă, acestea au decis din nou ȋntre comoditate și dificultate și au asimilat turbiniţa și generatorul ȋn propriul lor corp. Astfel că acum fiecare celulă a corpului nostru are acea nano centrală electrică care le menţine viaţa. 

Apoi au decis din nou la un nivel ceva mai ridicat ȋntre comoditate și dificultate. Unele au decis să rămână solitare adică să rămână acele organisme monocelulare iar altele au decis să se ȋnsoţească ȋn grupuri cât mai mari, cu dezavantajele de rigoare, pentru a fi mai puternice ca grup și nu ca individ, devenind organisme pluricelulare cu o nouă personalitate, una la nivelul ȋntregului.

A doua mare alegere a avut loc ceva mai târziu și a fost ȋntr-o zonă de criterii mai ȋnalte. Unele au dorit să aleagă simplitatea iar altele au decis să aleagă complexitatea. Şi acest tip de alegere a fost prezent pe fiecare palier al evoluţiei. La un moment dat unii dintre proto peștii din oceanele planetare au preferat să ȋși arunce coada și capul și să rămână niște simple tuburi prim care circulă apa, singură, ȋntre cele două capete: gura și anusul. Nu au mai dorit altceva, decât să li se dea mură ȋn gură hrana și să trăiască acolo. Fraţii lor, ȋnsă, au ales să se lupte pentru o harnă mai bună și mai multă și mai sigură și și-au păstrat coada și capul ȋnotând și evoluând spre noi, oamenii de astăzi, mărindu-și ȋn continuu complexitatea. Pentru că din acea ȋncrângătură evolutivă a urcat apoi linia ce a dus spre pești, recte spre mamifere și apoi spre primate și om.

Au urmat și alte moduri de alegere cum ar fi cea ȋntre plăcere și persistenţă ori cea ȋntre dorinţă şi acţiune, ori ȋntre iluzoriu și concret. Aceste alegeri, și altele dicisive pentru cursul istoriei, vor fi privite mai atent pe parcursul cărţii.

Opţiunile grele au continuat pe ȋntregul parcurs al celor patru miliarde de ani de la apariţia vieţii. La capătul acestui drum, vietatea de pe acest vârf, cea care a preferat dificultatea ȋn locul comodităţii, complexitatea ȋn locul simplităţii, persistenţa ȋn locul plăcerii imediate, acţiunea concretă ȋn locul dorinţelor iluzorii a fost omul.

De la istoria pur și simplu la o istorie mare

De la istoria pur și simplu la o istorie mare

Istoria, privită ca un lucru separat al lumii, s-a lărgit mereu. Precum o haină uzată sau o idee folosită deja şi alăturată doar, societăţii de acum. Pe măsură ce s-a diversificat știinţa ȋn multe multe știinţe felii, s-au alăturat tot atâtea istorii alipite acestor felii de lucru. Istoria fabricării nasturilor sau cea a albinelor, istoria fizicii sau cea a pâinii. Nu există un ceva căruia să nu i se poată povesti o istorie a sa. În ultimul timp ȋnsă, contrar tendinţei de diviziune, s-a ajuns şi la ideea unei istorii mari, cea care să trateze evoluţiile esenţiale despre lucrurile esenţiale. Cum pot arăta lucrurile la nivelul unei istorii mari, supraunificate, și cum pot arăta esenţele care contează ȋntr-o astfel de istorie?

În primul rând noţiunea de lucruri trebuie lămurită! De ce se spune așa unor părţi ale gândirii? Spunȃnd lucruri se petrece o poziţionare paradoxală cu chiar imaginea şi ideea de lucruri concrete. Pentru că ȋn afara obiectelor ce se văd a fi lucruri și a faptelor sau spuselor ce se socotesc a fi și ele niște așa zise lucruri, mai sunt numite lucruri niște supraentităţi aproape abstracte, ce ni se par importante la un moment dat. Importanţa acestor așazise lucruri, cum ar fi o stare de spirit, ori o anume ȋnclinaţie, o tentaţivă, o nevoie, o obligativitate, o conduită etc, derivă din sensul pe care acestea ȋl trasează vieţii fiecăruia sau vieţii ȋntregului sistem social.

Ajungem repede la ideea sensului vieţii. Cel aplicat sau cel resimţit, ori cel dorit? Sensul ȋncepe să câștige tot mai mult teren ȋn competiţie cu bucuria, plăcerea sau fericirea, ȋmplinirea vieţii. Sensul se pare că este mai puţin dependent de durată, așa cum se perimează celelalte medalii pe care și le pune un om pe piept, dacă reușește desigur. De la sensul vieţii la cel al speciei și de aici la cel al istoriei nu sunt decât doi pași. Dar ce pași! La urma urmelor: de ce sensul istoriei contează ȋn ecuaţia sensului unui individ?  Pentru că istoria, adică drumul dus - ȋntors al unei evoluţii, ce este aidoma nașterii fiecărui component al lumii vii, copiază puterea de evoluţie a oricărei părţi sau a oricărui ȋntreg. Adică istoria nu este doar o descriere cvasiliterară scrisă de unii oameni aflaţi ȋn tribune, despre meciurile unor protagoniști, deveniţi pentru crâmpeie de timp niște eroi?

Fiinţa umană și orice este viu, nu pleacă niciodată de la un nivel nou ci renaște dintr-o origine relativă. Mereu se reia viaţa dintr-un ou și mereu crește dintr-un punct, socotit un ou, spre un volum. Expandează fizic dar și informaţional. Orice dorinţă a speciei de a face o schimbare spre ceva mai avantajos trebuie să coboare ȋn ou și de acolo să reurce spre noi cu noua sa formă, cea ajustată, modificată. Evoluţia a ales acest pricipiu. De ce l-a ales așa? Îţi vine să crezi că lumea reală este, de fapt, cea de la nivelul oului, cea mutiplicată ȋn miliarde și miliarde de puncte de mărimea oului iar viaţa acelor jumătăţi de fiinţe ne devine suficientă. O explicaţie posibilă este cea a păstrării, ȋn acest mod, a controlului asupra stabilităţii și a unei predictibilităţi obligatorii și necesare. Altfel și-ar fi adăugat fiecare oricâte mâini, guri sau capete și orice ar fi fost necesar. Ca ȋn poveștile cu balauri!

Ajungem la un paradox de nepătruns. Dacă un răspuns la ȋntrebarea  despre spermatozoizi sau ovule, dacă acestea pot fi socotite vii? este sau nu este posibil. Dacă un spermatozoid este viu sau polenul florilor este, de asemenea, viu, atunci viul nostru, cel pretins de noi, este doar un reziduu material al implinirii unei trepte fizice prin fecundaţie. Nimic mai mult. Unde se fabrică de fapt viul? Acolo se așază și istoria autentică, unde se fabrică şi viul?

Singurătatea primitivă

Singurătatea primitivă

Ȋn cel mai mare iureș dat de o bucurie a sa, un om ȋnchide repede ușa după el și se duce ȋntr-o ȋncăpere alăturată. El vrea să fie singur.

Se reazemă de uşă cu spatele pentru a putea răsufla ȋn siguranță. De ce se ascunde el sau de cine se ascunde? De ce acest impuls este prezent taman cȃnd se așteaptă să fie buluc de prezențe ȋn jurul său? Individul refuză ceva. Refuză acea dezordine care configurează sistemul și pe el lipit sistemului, lipit de ceilalţi oameni şi obiecte ori lucruri. Sau el nu rezistă pur şi simplu unei presiuni de bucurie. Nu crede cu totul ȋn versosimilul bucuriei lui. Este o ȋntrebare cu adevărat dificilă: de ce nu crede un om ȋn adevărul unei bucurii? Ce ȋl face să fie nesigur tocmai atunci?

Adesea personajul principal din filme recurge la această soluție aparent teatrală. Fără să o explice cumva. Nici regizorii nu ȋşi dau seama de ce aleg o astfel de scenă. Ce urmăresc! Atunci vine iubitul sau iubita sau un om de ȋncredere dar şi un duşman poate să apară și sa i se bage ȋn suflet. Discuția purtată este ȋntotdeauna ceva mai de soi faţă de mesajul general al filmului.

Ce vrea un om care simte presiunea unui pasaj de timp și se ascunde așa? Vrea conservare tocmai acum? Nu este prea departe de el ceva rău? Ȋi este teamă? De ce să ȋi fie teamă cȃnd totul este bine! Vrea liniște? Dar muzica vieţii lui şi din jurului său, cea din ȋncăperea alăturată  ȋi oferă liniște! Vrea să viseze? Vrea să asocieze momentul de bine cu destinul lui și pentru asta vrea să fie singur?

Ori este un impuls mult prea vechi ȋn ființa lui care nu ȋi dă acum pace. Ceva din pădurea primară, din care se trage, și aspiră spre noaptea ȋn care s-a temut și s-a ascuns. Ori este Dumnezeu ȋn preajma lui și ȋi cere să ȋi vină mintea la cap și să se ostoiească de atȃta pretinsă fericire?

Această trăsătură stranie a omului, singurăratea sa primitivă, nu este deloc studiată de către ştiinţele umaniste, cele ce ȋi cȃntăresc insiduos fragilitatea şi se folosesc de această fragilitate ca să exceleze ȋn găselniţe dezavantajoase lui.

Este prea mult de privit şi de ȋnţeles despre singurăratea prescrisă omului. Singurătatea primitivă, cum numesc acest sindrom complicat, este una dintre cauzele majore ale stării de neȋnţeles ce se strecoară tot mai mult ȋn sinele uman actual. 

FRUMUSEŢEA VIORILOR

FRUMUSEŢEA VIORILOR

Dimineaţa era altceva. Spre dimineaţă se săturau şi cei mai ȋnrăiţi nuntaşi şi cădeau laţi, cu capul ȋntre farfurii şi pahare răsturnate.

Şi, ȋncet ȋncet, se făcea o linişte rece ȋn cort, ȋncȃt te gȃndeai doar la patul gol de acasă ȋn care să cazi şi să te chirceşti pentru a strȃnge căldura trupului sub haine. Şi atunci, cȃnd credeai că totul este gata, ȋncepea adevărata muzică. Muzicanţii, cei cu piele tuciurie şi ochioşi, se aşezau la o masă de lȃngă ringul orchestrei, masă cu feţe din hȃrtii albe, murdare de supă. Ȋşi turnau cȃte un păhărel de ţuică şi o priveau de aproape, ca şi cum ar putea avea un pai, ceva, ȋnainte de a o arunca pe gȃt.

,,Stai jos aicea, chitaristule!” Ȋmi zicea bătrȃnul muzicant, primaşul, şi ȋmi arunca o privire prin care ȋmi spunea că se face un pact de cȃteva zeci de minute, ȋn care viclenia şi ȋnşelăciunea sunt lăsate la o parte. Eu oricum nu credeam asta dar mă aşezam lȃngă ei pentru că muzica ce urma să o ascult era mai valoroasă decȃt suta de lei, ruptă nemilos din plata ce urma, pe care nu mi-o mai dădea vreodată. Ştiam că face parte din jocul lor, să mai ciupească cu cȃte o şmecherie. Mă uimea inventivitatea cu care aducea argumente pentru a amȃna să plătească suma tȃrguită.

Muzica va apărea de deasupra cortului, a cerului, a lumii, ȋntr-o frumuseţe neaşteptată, atȃt de profundă ȋncȃt mă miram de unde vine. Zȃmbetul cel de complezenţă, binevoitor şi fals, pe care ȋl ȋnvăţaseră de mici vioriştii şi pe care ȋl foloseau toată noaptea, sub o formă de amabilitate ȋmpăciuitoare dar şi servilă, fricoasă, era uitat. Ei erau acum oameni mai mult decȃt fireşti. Ȋşi luau viorile aşa cum ȋşi ia chirurgul mănuşile şi bisturiul şi ȋşi ȋnchideau ochii, de parcă le era ruşine că trebuie acum să se roage de faţă cu mine. Pentru că se rugau unui zeu al muzicii cu fiecare sunet ce sosea din cutiile de rezonanţă goale ale instrumentelor.

Bracistul, cel ce urma să ţină ritmul şi armonia ȋncepea cu un ton lung şi abea auzit, ȋncȃt părea că se teme să atingă cu arcuşul corzile unse cu sacȃz, o pulbere albă căzută pe cordar ca o mătreaţă pe gulerul unui poet. Nu era mulţumit de sunete şi ȋntindea cȃnd o coardă, cȃnd alta. Cȃnd i se părea că este bine, se oprea iute din rotitul cheilor de parcă erau fierbinţi şi se ardea la degete. Urechea lui, pe care o ţinea concentrat deasupra corzilor, depăşea ȋn nuanţe acurateţea permisă de mecanica viorii.

O văd pe sora mai mică a miresei venind cu un coş de nuiele. Strȃngea de pe mese, una alta, dar ochii ei era atenţi, aşa obosiţi, la micul spectacol al vioriştilor dar şi la mine. Mereu mireasa avea o soră mai mică ce se ȋndrăgostea ȋn ciudă de chitarist. Cred că aceste surori mai mici ale mireselor strȃngeau pentru ele prea multă frumuseţe. Mireasa pleca de acum, era ştearsă din catastiful castităţii, iar o putere femeiască ce trona peste nuntă, ȋi aloca surorii mai mici a miresei o frumuseţe dublată, triplată, de care ȋntotdeauna mă minunam. Sărutările şi ȋmbrăţişările acestor fetişcane, atunci cȃnd norocul le aducea, erau rupte direct din rai. Care rai? se vor ȋntreba cititorii. Cel al poetului Omar Khayam, din care vine frumuseţea esenţială a femeii. Pentru mine frumuseţea muzicii şi frumuseţea fetei erau una şi aceeaşi frumuseţe.

Stau acum şi mă gȃndesc dacă nu cumva primaşul mă amenda cu suta de lei pentru această sinceritate a muzicii la care eram martor dimineaţa, cȃnd se crăpa de ziuă. Pentru că muzica pe care o oferea pe bani nuntaşilor ȋn ȋntreaga noapte, din poziţia unui vestit viorist ce era, nu valora mai nimic faţă de ceea ce făcea cu vioara sa ȋn acea jumătate de oră.

Nu ştiu dacă reuşeşc, folosind cuvintele scrise, să descriu muzica care m-a fascinat de atȃtea ori. După ce se gȃndea o vreme şi gȃndurile lui plecau ȋn altă lume, o suferinţă ȋi apărea pe chip şi ȋncepea să cȃnte. Vioara ȋncepea să prindă viaţă, ca ȋntr-un miracol. Nu era niciodată aceeaşi melodie, pe care să o recunoşti, era doar un fel de temă ce se aşternea ca o pȃnză de paianjen peste noi. Parcă ȋi văd degetele lungi, osoase, subţiri, cum se mişcă, la fel balerinei, şi arcuşul ca un pămătuf mȃngȃind duios cele patru corzi ale viorii. Nu cȃnta decȃt la capetele frazelor pe corzile exterioare. Improviza pe cele din mijloc, cele ce ne aduc oriunde şi oricȃnd liniştea.. Nu ştiu dacă este corect a spune că improviza. Cred că mai degrabă compunea ireversibil o muzică de o calitate mare, pe care o lăsa nepăsător acolo, ȋn cortul nunţii, cort ce urma să cadă ȋn aceeaşi zi. Nu mai era un simplu muzicant, era mai sus acum decȃt un muzician.

Bracistul, nepotul primaşului, era cuprins cu totul ȋn muzică, găsind cele mai frumoase tonuri, pe care le oferea maestrului său, aşa cum un copil fericit aleargă ȋn jurul unor părinţi călători. Fie avansa el un ton nou şi aştepta cu răbdare intrarea solisticii viorii, fie rămȃnea ȋn urmă şi intra ȋntr-un fel de voce a doua, misterioasă.

Bătrȃnul viorist se adăpostea ȋntr-o muză nefirească a sunetelor medii iar ȋntoarcerile, sau mai bine spus: ȋntorsăturile, erau surprinzătoare, atunci cȃnd fie urca pe prima coardă, fie se ascundea pe ultima. Nu am mai auzit o astfel de muzică. Pentru că nu era nici populară, nici lăutărească, nici ţigănească, nici uşoară, nici cultă sau mediocră. Părea, de foarte departe, să fi fost un fel de doină atipică, nefirească din toate punctele de vedere.

Cred că toate nereuşitele vieţii dar şi toate fericirile lui erau spuse cuiva prin sunete, ca şi cum ar fi vorbit folosind note, ritm, cadenţă. Muzica din dimineaţa nunţilor era ca o căutare a unei rezolvări muzicale rare, ca un contract făcut cu nişte puteri prea mari. Pentru mine acele dimineţi au rămas o demonstraţie a existenţei altor lumi pentru orice credem că se termină aici, lȃngă noi.

Atunci mă deranja diferenţa dintre caracterul slab al vioristului şi miracolul muzicii lui. Eram tȃnăr şi pricepeam doar suprafaţa lucrurilor. Ȋnsă ȋnţelegeam puţin şi ȋncerc să ȋnţeleg şi acum că frumuseţea nu este niciodată completă. Că măsura frumuseţii este conservată de o parte urȃtă pe care nu o ştim dar care există ȋn orice fiinţă.

Cum toate au o frumuseţe a lor, aşa muzica viorilor se abătea peste noi ca o ploaie de care nu te poţi adăposti, cu o frumuseţe necunoscută, pe care nu o voi uita niciodată.

Muzica aceea pură era pentru viorist răsplata vieţii lui, cea pe care o primea ȋnăuntru, dăruind-o ȋn afară. Era un om privilegiat, abia acum ȋmi dau seama. Toată oboseala se ştergea şi toată zdroaba lui devenea o bucurie. Iar pentru noi, cei ce ȋl priveam cu urechile ciulite, era doar această amintire.

,,Poţi să faci ce vrei cu mine.”

,,Poţi să faci ce vrei cu mine.”

(fragment dintr-o carte ce se află ȋn curs de scriere)

Aşa spune o femeie atunci cȃnd dragostea ei urcă, urcă, şi ajunge la un preaplin al lumii şi nu al ei, ȋn sine. Aici nu este vorba despre un cadou simplu al unui trup de femeie, o dăruire simplă. Aici este un mesaj rar pe care odată auzit de către bărbat se ajunge la o mirare fără de margini şi la un strigăt interior de dorinţă cum nici nu se poate descrie. Nici un bărbat normal nu face faţă cu uşurinţă unei asemenea situaţii. Nici un bărbat nu este pregătit să se folosească de o aşa deschidere, nici măcar cei perverşi şi murdari. Aceştia nu vor ajunge ȋn acest punct niciodată, nici cu cele mai depravate femei. Ele ȋşi doresc, desigur, instinctual, să meargă spre acolo dar nu ştiu să spună o astfel de declaraţie.

,,Poţi să faci ce vrei cu mine!.”

Aceasta optiune, devenită şi propunere, este ceva ce crează bărbatului o stare ce nu o poate uita vreodată. O femeie ce spune asta este ȋn situaţia de a-şi ceda complet trupul omului ce o priveşte.  Cel ce nu ȋnţelege complet ce semificaţie are şi care sunt limitele acestui abandon aparent. Sunt foarte puţini acei barbaţi care au auzit, sau vor auzi vreodată, din gura unei femei spunȃndu-li-se o astfel de invitaţie ne-mai-auzită. Care sunt deci limitele pe care le are, totuşi, bărbatul ȋn acest caz? El nu poate ȋnţelege greşit o limită fizică, una extinsă spre libertatea de a fi singur cu trupul acelei femei. Nu. Femeia de acest gen este o femeie ridicată din valuri asemeni unei sirene. Puterea ei este mai mare decȃt puterea bărbătească de a face dragoste cu a iubitului ei.

Promisiunea ei rămȃne o himeră ȋn realitate. Ea va privi de alături dragostea lui sau va fi şi alături şi ȋn centrul a ceea ce ȋnseamnă a lăsa totul ȋn seama bărbatului? Să ne gȃndim.  Este pasivitate? Este altceva! Pasivitatea cu renunţare la participare a unei femei este opusul a ceea ce ȋncerc să ȋnţeleg ȋn acest text deficil. Este un preaplin al dragostei acelei femei - am descoperit mai sus această posibilitate. Dacă este ceea ce se revarsă ȋn afara trupului ei şi, binenţeles şi al firii ei, ea va spune o astfel ca cerere şi nu cu totul un alint sau o invitaţie sinceră şi uşoară spre un mic desfrȃu secret şi bucuros, copios, al celor două trupuri.

Orice ar dori să facă un bărbat cu trupul acelei femei ce ȋi ȋncuvinţează o astfel de libertate nu ar ajunge la totul pe care l-a cerut o astfel de femeie. Acel tot este unul complet, intim desigur, dar şi social, public - şi definitiv, mai ales. Mai degrabă cred că toate aceste sensuri se ȋnsumează ȋn ideea de ireversibil, de predare adevărată a trupului acelei femeii, atȃt acelui bărbat dar mai ales puterii dragostei, cea care o poate ȋnsoţi pe veci, undeva ȋn ceruri sau ȋn stadii ale veşniciei pe care fiinţa femeii le aşteaptă sau crede ȋn aceste stadii.

Ce este de făcut atunci cȃnd o femeie spune aşa bărbatului? El o poate poseda ȋn cele din urmă, dar nu mai mult decȃt ar face-o altfel. Mai sigur este să credem ȋntr-o inhibare naturală a sa, ca urmare a acestei presiuni covȃşitoare. Si totuşi: ce rost are, din partea femeii, o astfel de plasare a trupului şi a sufletului ei ȋn spaţiul de siguranţă, nu al ei, ci al bărbatului? De aici pleacă uluirea oricărui bărbat care ascultă o astfel de superdeclaraţie de dragoste. Pentru că nu este o declaraţie de iubire ci una a ȋmplinirii unei iubiri ȋn şi prin dragoste.

Ȋmi vine să cred că această senzaţie, nerostită,  a lui ,,poţi să faci ce vrei cu mine!.” o au şi femeile şi bărbaţii atunci cȃnd rostesc acel da, oficial şi sincer, dacă este sincer, ȋn faţa preotului şi a oficialului de la primărie.Dar numai ȋmi vine să cred, nu pot fi sigur.

De ce mă abţin? - Dacă femeia ar fi spus: ,,Poţi să faci orice vrei cu mine!.” atunci dorinţa este evident sexuală, chiar perversă. Dar adresarea fără limita aşteptată de către bărbat este mai mult socială decȃt sexuală. Vorbirea evidentă sau doar şoptirea acestui ȋndemn fac, de asemenea, ca lucrurile ȋntre cei doi să fie diferite. Cel mai aşteptat este ca acest dialog să se petreacă ȋntr-o convorbire mică, ȋn care ea să pronunţe această mantră de dragoste uluitoare iar el să o privească ȋndelung şi să tacă, fie să ȋnceapă să o dezbrace cu mȃinile lui, fie să o mȃngȃie blȃnd, dacă ea este deja goală. Invit cititorii să aprofundeze acest subiect pentru că nu pare a fi unul ce se lămureşte cu una cu două…