,,Fără doar şi poate” sau ,,Fără dar şi poate”? - II

Aceste text a fost scris ca şi comentariu la textul: ,,Fără doar şi poate” sau ,,Fără dar şi poate”?

Vă spun ,,La mulţi ani”, chiar dacă mă adresez doar unui cod, ,,ch”, acest cod are în spate un om căruia îi doresc toate cele bune. Intelectual, nu-i de ici de colo, să te intereseze acest amănunt şi să îl trimiţi unuia care a scris cândva un text despre acest amănunt al limbii: http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/fara-dar-si-poate

Limba este o chestiune la fel de ştiinţifică pe cât este şi de sufletească, nu scriu spirituală. Atât de încâlcită încât cred că este cel mai sigur loc unde se poate vedea partea ,,sacră” a oamenilor. Totul, dar absolut totul, este depozitat în limbă. Cea mai emoţionantă lumină din om dar şi cea mai murdară.

Am citit cu repeziciune articolul pe care l-aţi indicat şi m-am trezit apoi că am început anul 2017 cu o cercetare documentară asupra expresiei ,,fără doar şi poate”. Am căutat şi citit şi referirile din articol legate de utilizarea defectuoasă a expresiei.

Cred că problema se ridică la nivelul unui terţ ideatic, inclus aici. Adică nu are atât de mare importanţă o variantă sau alta, pentru că expresiile sunt ca şi nişte mici muzici pe care oamenii, oricum, le receptează ca şi cum ar fi nişte zâmbete ori încruntături ale interlocutorilor. Aceste nuanţe ţin de o nevoie de claritate logică pentru cei care spun ,,dar” în loc de ,,doar” şi o fac pentru ei, nu pentru a schimba limba. 

Nu pot să nu fiu de acord cu demonstraţia din articol cu privire la originea expresiei şi la faptul că dezacordul care se resimte este datorat modificărilor de înţeles ale cuvintelor ce au survenit în două secole, cele ce au trecut de când a fost creată expresia. Se susţine faptul că sensurile iniţiale ale cuvâtului ,,doar” erau cele de incertitudine şi posibil iar sensul restrictiv al cuvântului ,,doar” este recent şi nu a fost cunoscut de cei care au fabricat expresia. Din acest punct de vedere contribuţia acestui articol asupra dilemei este salutară şi sunt bucuros să aflu aceste lucruri despre cuvântul ,,doar”. 

Întrebarea terţă, inclusă, se referă la altceva:

 - Cine face limba?

Înterbările imediate vor fi:

- Poporul sau Academia?  - Scriitorii sau Universitarii?

Cred că aceste întrebări sunt greu de lămurit dar m-am ales cu ele...

O întrebare ajutătoare şi similară este:

- Cine naşte copilul?

Cu subîntrebarea firească:

-Mama sau medicul de gardă?

Surpriza vine din faptul că nici unul: Mama este cea care participă nemijlocit la naştere iar medicul este cel ce asistă nemijlocit la naştere. Dar cel care se naşte, singur şi în sinea lui cea mai deplină este copilul.

Nu este posibilă o naştere din afară ci doar una din interior (în care cel singur iese la lumina zilei - el vrea, el porneşte şi el este ajutat să ajungă).

Aşa se petrec lucrurile şi cu limba. Oamenii (poporul) o vorbesc pentru că au nevoie de comunicare iar teoreticienii o îngrijesc pentru că asta le este profesia (chiar şi pasiunea uneori) dar nimeni nu are acces la fabricarea cuvintelor. Locul unde se crează cuvintele, expresiile, înţelesurile, semnificaţiile, etc este un fel de nor aflat deasupra lumii dar datorat fiecăruia şi tuturor în acelaşi timp, o sinergie uriaşă, naţională, din care se coagulează pic cu pic ceea ce devine apoi limba vorbită, recte limba literară după şlefuire şi cea oficială după spălare şi apretare. Toate influenţele, cauzele, conjuncturile, înnoirile, dezvoltările, inovaţiile, justificările, aparenţele şi încă o sumă mare de criterii se amestecă în acest creuzet uriaş şi în urma fierberii ies cuvinte noi ori modificate pe care nu le poate opri nimeni.

De aceea dreptatea cred că este pe la mijloc.

,,Fără doar şi poate" îşi continuă viaţa sa istorică încă multă vreme iar ,,fară dar şi poate” nu poate fi oprit şi apare în limbaj, folosit: de la doctorul în ştiinţe la simplul individ social. Motivele invocate pentru a critica prezenţa expresiei ,,fără dar şi poate”, în favoarea vechii expresii ,,fără doar şi poate” sunt chiar cele ce vor face să trăiască pe mai departe ambele expresii. Dacă îi găsesc articolului scris, cel la care m-aţi trimis să îl citesc, frumos şi elegant şi documentat, poate puţin prea sigur de sine, o fisură mică, aceasta este, cea care generalizează situaţia şi obligă la această reflexie pseudoştiinţifică, desigur dezbătută în lumea lingviştilor de multe secole, despre cine stă în spatele limbii, oul sau găina?  (Se apreciază filozofic şi se ştie că găina nu este altceva decât drumul de la un ou la un următor ou, ceea ce pune pe gânduri pe oricine.)

Limba încă uimeşte cu faptele ei, uneori inexplicabile, revoltătoare pentru cei care o îngrijesc. Dar prezente şi ireversibile. 

(Vă mulţumesc pentru prezenţa pe blog. Acum îmi dau seama ca în anul 2016 nu am postat nici măcar o literă. Nu este ceva cu care să mă laud.

Voi posta acest text şi la comentariile textului, ca şi un fel de răspuns, dar şi ca text de sine stătător cu denumirea: ,,Fără doar şi poate” sau ,,Fără dar şi poate”? II)

Scriere şi oralitate

 Scriere şi oralitate  

Întrebare: Cine nu ştie cu adevărat?   Răspuns: Acela care nu scrie!

Această remarcă nu este valabilă doar în tehnică, unde este vizibilă şi evidentă, ci în orice domeniu social în care sunt necesare cunoştinţe.

Doar unele genii ale lumii şi-au permis o oralitate completă, lăsând în urma lor comentarii inepuizabile, scrise de către urmaşi. 

Scrisul este o amprentă a unui om, un tipar grafic al psihicului său. Dar este, mai ales, o oglindă a ceea ce ştie şi cum ştie. La prima vedere unele domenii par a fi orale, cele sociale de comunicare, religioase cu precădere, în care nu excelează scrisul. În mod paradoxal, însă, în aceste domenii scrisul presupune mai mult decât cunoaştere: o temeinicie a acelei cunoaşteri.

Cel ce se teme de scris este un om care se teme de propriile limite. Cunoştinţele lui nu sunt câştigate prin propriul său înţeles ci sunt împrumutate sau găsite întâmplător, în surse orale. Izvorul autentic al scrisului este lectura.

Din păcate, la români scrisul este privit ca o povară. Teama de scris vine dintr-o instrucţie superficială, suferindă încă din şcoala primară. Pare a fi necesară o materie în învăţământ în afară a ceea ce este ,,Limba şi literatura română (maternă)” care să aducă un nou mod de înţelegere celor două tipuri de comunicare, cea scrisă şi cea orală.

Oralitatea nu poate face casă bună cu nici un precept de management al calităţii. De aceea, oralitatea instalată, devenită mod de lucru, va duce în cele din urmă la faliment.

Acelaşi lucru se va petrece şi dacă se instalează o comunicare scrisă, doar simulată şi artificială.

Unul dintre pilonii sistemului de management adus, importat din vest, peste capetele românilor şi impus prin împrejurări istorice oralităţii noastre specifice, este ,,menţiunea scrisă”. Acea ,,documentare”, cum o denumesc standardele, a actelor fizice sau intelectuale a oricărui pas planificat sau făcut.

Înţelegerea ideii de documentare este imposibilă pentru cei mai mulţi din români, născuţi şi crescuţi într-o oralitate îmbibată în aproape orice. Şi cititul (lectura) este parte a oralităţii dacă nu redevine continuat, prin propria scriere.

Inteligenţa nu se poate consuma în oralitate. Oralitatea inteligentă este un sfat, dar trebuie depăşit nivelul de a sfătui. Sunt prea mulţi sfătuitori. O inteligenţă folosită preponderent oral ajunge să alunece într-un fel de prostie.

Nici răspunderea nu se poate consuma în oralitate. Actul de organizare oral este valabil doar în armată şi acolo doar în situaţii bine precizate. Pompierii se organizează prin oralitate la locul de acţiune. Dar şi limba sancţionează, pe bună dreptate această excepţie, tratând ca exemplu negativ şi neproductiv ,,pompierismul”. 

Istoria frumosului cuvânt ,,thalassa,,

 Istoria frumosului cuvânt ,,thalassa,,

Thallasa înseamnă mare, în limba greacă. Mi se pare a fi cea mai frumoasă numire a mării, pe care am auzit-o.

Grecia antică este rezultatul a trei popoare suprapuse. Herodot scrie că dorienii, veniţi pe la 1100 î.e.n, i-au copleşit pe ahei, transformându-i în scalvi. Dar aheii veniseră înainte cu câteva secole peste pelasgi, dorienii găsindu-i deja amestecaţi pe aceştia din urmă. Contrar faptului că o parte a Greciei, zona Atenei, Peloponez şi insulele, a rămas aheo-pelasgă iar restul s-a păstrat doriano-aheo-pelasgă, toţi aceşti greci despărţiţi şi duşmani vorbeau aceeaşi limbă.

Ceea ce nu se ştie: căruia dintre cele trei popoare i se datorează limba vorbită. Care dintre ele a elaborat-o şi a impus-o celorlalte?

Herodot, care a trăit la mijlocul mileniului, deci după 600 de ani, a mai găsit în peregrinările lui sate izolate din Grecia a cărei limbă nu o înţelegea. Era limba pelasgă. Atât aheii cât şi dorienii erau popoare continentale, care nu aveau cuvinte pentru mare şi ceea ce se leagă de aceasta, aşa că majoritatea acestor cuvinte sunt de origine pelasgă.

Xenofon care trăieşte în următoarea generaţie, unul dintre discipolii lui Socrate, povesteşte despre faimoasa expediţie Anabasis, a celor 10.000 de luptători greci, mercenari, plecaţi să lupte în războiul civil persan, între care făcea şi el parte. La reîntoarcerea spre casă, prin Asia Mică, ei întrebau pe localnici ,,Thalassa!”... ,,Thalassa!”..., iar localnicii, pelasgi care populau încă masiv aceste zone, înţelegeau că erau întrebaţi încotro este marea, pentru că era un cuvânt din limba lor. Nu se ştie de ce rasă erau pelasgii dar se ştie că erau de origine medio-orientală şi că au populat zona est europeană din Grecia, malul estic al Turciei de astăzi, până în nordul Mării Negre.

Cuvântul din limba română cel mai apropiat de thalassa şi care are legătură cu marea este talaz, adică val mare, provocat pe mare de furtună. Este o asemănare cel puţin frumoasă. Originea specificată în Dicţionarul explicativ este cea turcă, adică un popor continental, altaic, care abea peste 2000 de ani de la cele scrise mai sus, migrează spre Asia Mică şi are contact cu marea Mediterană. De ce?

III. Cuvinte de lemn: actiune, activitate, organizatie, organul

III. Cuvinte de lemn: actiune, activitate, organizatie, organul

9 - ACŢIUNE

Acest cuvânt are un înţeles ştiinţific just şi este folosit cum trebuie, dar uneori cei care conduc colectivităţi şi sunt încă tributari mentalităţilor vechi îl aplică în sensul de fapte comune, puse la cale de către narator şi organizate în acel spirit educativ al trecutului.

În nenumărate interviuri apar cu acest sens, interviuri în care un primar sau un director de instituţie publică se mândreşte cu “acţiunile” culturale întreprinse cu ocazia zilei respective, în care zi s-au derulat nenumărate “activităţi” cum ar fi : concursuri, omagieri, recitaluri de poezie, jocuri sportive, seri culturale, etc.

Cuvântul care s-a ridicat acum pentru aceste idei, în parte preluat prin traducere din literatura managerială este cuvântul şi noţiunea de „proiect”.   

Chiar şi unele cuvinte foarte noi, cum ar fi cel de ,,management,, din cauza aplicării goale a sensului său riscă să devină un cuvânt al noului limbaj de lemn ce se prefigurează la orizont.

10 - ACTIVITATE

Cuvântul activitate, aşa cum este utilizat în exemplul anterior, ţine loc de o întâlnire la care lumea prezentă s-a unit pentru a face împreună ceva ce ţine de sport, cultură, o binefacere, muncă obştească, dar care are ca numitor comun un merit al tuturor datorat unuia singur, cel care a organizat, a dirijat şi a susţinut totul şi care este şi naratorul ce menţionează despre activitatea care s-a petrecut.

11 - ORGANIZAȚIE

Teremenul organizaţie a căpătat prin utilizarea lui politică o cantitate de înţeles mai mare decât poate duce. Este o subdiviziune partinică care are o viaţă deja privită ca fiind tumultoasă, cu folos şi cu avântul necesar obţinerii scopurilor pragmatice, bine ascunse de cuvintele rostite în cadrul şedinţelor unui partid. Organizaţie este şi o stângere de oameni care vor să rezolve o problemă comună sau generală. Organizaţie are culoarea pricipală politică şi curpinde prin sugerarea înţelesului şi viaţa interioară a acesteia ca existând în primul rând şi apoi ca având un rost şi un rezultat.

12 - ORGANUL

Când se spune că a fost nevoie de organul de ordine se subînţelege că acel organ este vital, că are în spate o structură care îl susţine şi că este dreaptă orice faptă a acestuia.

Organul poate fi unul de control sau de ordine, sau de conducere, sau administrativ atunci când acesta supune prin deciziile sale o parte ceea ce fac mai mulţi oameni.

Totdeauna când se anunţă că vine organul sau că a venit organul, se face linişte şi lumea preferă să nu ajungă în nici un fel de contact sau de împrejurare cu acesta.

II. Cuvinte de lemn: moştenire, măsură, material, a precupeţi

II. Cuvinte de lemn: moştenire, măsură, material, a precupeţi

5 - MOŞTENIRE

Tot ce e rău, chiar şi aceste cuvinte, un fenomen nostim-trist al limbii, dar mai ales al gândirii actuale, devine o “moştenire a vechiului regim”. Numai că “moştenire” însuşi este un cuvânt al limbajului de lemn contemporan, aşezat de regulă lângă cuvintele “morman de fiare vechi” sau “vechi mentalităţi” expresii care au făcut carieră. Unele dintre aceste cuvinte s-au adaptat perfect noii epoci istorice, chiar cuvântul “epocă” este unul dintre ele. Sunt moşteniri orice metehne pe care nu le pot îndrepta conducătorii, unele vechi de sute de ani, altele de când lumea şi cele mai multe noi, acum inventate.

6 - MĂSURĂ

Termen cu posibilităţi largi, în cazul de faţă legat de “plan”, în “planul de măsuri”, îşi pierde tot farmecul, amintind de vechile metode de optimizare şi îmbunătăţire a producţiei. “Planul” a fost evitat mai nou prin folosirea cuvântului “program” sau “proiect”.
A lua măsuri, a aplica măsuri, are o credibilitate foarte mică, încă se scriu ,,Planuri de măsuri,, comandate de şefi, cu rubrici multe şi rânduri cât mai numeroase, dar aplicarea lor este dificilă, din lipsa unor trasee clare pentru informaţii şi din alte lipsuri de organizare...
Când un şef mare spune, în urma controlului, că “este necesară aplicarea unor măsuri urgente de remediere a situaţiei “, el încă nu s-a gândit la nimic concret tocmai pentru că există aceste formule frumoase de ascundere. Şi apoi, după o vreme, va spune că “au fost luate măsuri urmând să se vadă în timp efectul acestora”, când de fapt nu s-a făcut nimic, doar timpul rezolvând într-adevăr câte ceva prin inerţie sau uitare.

7- MATERIAL

Nu este vorba despre beton sau despre cărămidă, ci de o lucrare scrisă cu scopul unei aşa-zise munci în domeniul ideilor. A prelucra acest ,,material,, înseamnă nu a-l amesteca, strunji sau modela, ci a-l citi şi comenta cu cei mai proşti sau mai nepregătiţi. Sunt şi legi scrise în care se foloseşte termenul de material cu acest înţeles vechi, cel de documentaţie sau de text scris. Uneori se aude: ,,Am scris un material foarte interesant despre ...”. Adică, acel om a spus ca a scris un text, un eseu, cum se spune acum, despre acea temă.

8- A PRECUPEŢI

Folosit de regulă prin “a nu precupeţi”, se referă la a aloca toate forţele şi posibilităţile pentru atingerea unui scop, socotit de regulă nobil. Este un verb de promisiune sau de laudă ulterioară, care exagerează efortul depus, pentru a-l scoate în evidenţă. Folosit pentru a aprecia nişte oameni oneşti, care s-au chinuit de fapt să facă ceva, detaşează pe cel ce vorbeşte, el luând meritul respectiv,  pentru că a ştiut să îi determine, să îi motiveze. Şi expresia ,,ne vom zbate,, sau ,,ne-am zbătut,, este în aceeaşi familie cu ideea de a lupta cu folos, spusă de un conducător şmecher şi demagog. 

I. Cuvinte de lemn: implicare, mobilizare, mentalitate, manifestare

Prefaţă:

Ar fi folositor un dicţionar al cuvintelor româneşti de ,,lemn”?

Ce însemnă ca un cuvânt să fie unul de ,,lemn”?

Adică un cuvânt care a suferit în trecutul recent, care a acumulat în muzica lui, a înregistrat o stare, dintre multele stări de atunci, specifică situaţiei socieţăţii.

Cu ce anume s-au putut molipsi aceste cuvinte? Cu idei de genul: fals, demagogie, artificial, slugărnicie, ascundere, incultură, incompetenţă, servilism şi alte astfel de tare sociale, care sunt perpetuate, în mod firesc, şi acum. 

Acest minidicţionar  nu este alcătuit pentru a proscrie în limbă o sumă de cuvinte nevinovate, nici pentru a da în vileag minţile celor ce le folosesc, ascunzându-se, ci pentru a constitui un fel de document istoric al ligvisticii, care vorbeşte despre sensul traumatizat al unor cuvinte sau expresii.  

I. Cuvinte de lemn: implicare, mobilizare, mentalitate, manifestare

1 - IMPLICARE

Implicare este un termen vechi, legat de regulă de cuvântul “acţiune”, de pildă “ne vom implica în toate acţiunile menite să...” A implica are sensul căpătat de intrare în horă, dar cu un sentiment, cu pasiune, cu patos, ceea ce naşte o contradicţie pentru că de regulă ideea face referire la un şef care se apleacă formal asupra celor mici, care trebăluiesc în cinstea numelui sau şi îl ajută vrând – nevrând, să avanseze.
Cine declară că se implică sau că se va implica în ceva, spune de fapt că va fi de acum şi mai nemilos şi mai nepăsător cu subalternii şi munca acestora, în scopul atingerii obiectivului comun. Când spune în loc de “mă voi implica” -”ne vom implica” atunci minte din capul locului, gândindu-se că nu va face nimic.

2 - MOBILIZARE

“Să ne mobilizăm!” Aşa încep îndemnurile la treabă, dar nu treaba în care să muncească cel ce spune, ci ceilalţi, aflaţi sub oblăduirea lui. Adică să adunăm toate forţele posibile şi chiar mai mult, dar şi cu o convingere patriotică “demnă de laudă”. Lauda este răsplata mobilizării celor care se mobilizează, ori răsplata înseamnă întâi bani? În locul lui “să ne mobilizăm” care înseamnă de fapt debandadă, cel în cauză ar trebui să spună concret fiecăruia ce are de făcut, cui se va adresa pentru fiecare dintre probleme şi tot ceea ce  trebuia să se ştie, adică să organizeze. Mobilizare înseamnă situaţie de criză, de război şi nu de muncă. Orice activitate neorganizată este în această situaţie.

3 - MENTALITATE

Termen onest, luat singur, dar care a ajuns să ascundă o grămadă de mizerii ale minţii celorlalţi, despre care vorbeşte cu superioritate mascată emitentul. Mentalitate acum, înseamnă prostie la a doua mână. Nu se mai spune despre mintea poporului că e joasă, dar multă - “proşti, da mulţi”, ci despre o „anume mentalitate” care face ca treaba să nu meargă. Hoţia se datorează mentalităţii, ca şi corupţia şi alte jocuri perverse ale societăţii. Votul nu funcţionează pentru că sunt în joc nişte mentalităţi.

4 - MANIFESTARE

Cuvântul “manifestare” se zbate săracul între era veche şi era nouă, el nu mai poate fi suportat ca termen desemnând o acţiune organizată de orice fel, ci doar cu sens de rezultat al unui gând, al unei stări de boală, exemplu: “se manifestă de obicei”. Totuşi numeroşi vorbitori oficiali îl întrebuinţează dintr-un reflex îndelung exersat.
Face pereche cu alte cuvinte, formând expresii, mai ales în legătură cu “prilej”: “Manifestările prilejuite de cea de a zecea aniversare a ….”  sau legat de “ocazia” : “cu ocazia manifestărilor prilejuite de “
“Manifestările culturale” este o altă forma de ravagiu a acestui cuvânt, orice eveniment cât de cât, devine iarăşi ,,manifestare culturală,, sau “manifestare organizată sub egida”. Trebuie să ne ferim permanent şi de cuvântul “egida”, care are la rândul său o familie numeroasă de termeni cu sunet de lemn.

Cuvântul ,,grevă”

Cuvântul ,,grevă”

În mod paradoxal originea în limba franceză a acestui cuvânt vine de la o situaţie oarecum opusă înţelesului iniţial.

Piaţa Greve, astăzi denumită Piaţa primăriei din Paris, era în Evul mediu locul unde se aplicau pedepsele capitale, loc unde a tronat mult timp spânzurătoarea oraşului. Tot aici a fost folosită ghilotina pentru prima oară, în anul 1792.

Locul era situat pe malul Senei şi era amenajat ca port prin îndesarea malului cu pietriş şi nisip, sens păstrat în variata a grevá, cu accentul pe a-ul final, adică a împovăra (cu cheltuieli, ipoteci, cu multe misiuni), grever, a greva, sinonim în franceză cu a încărca, a acoperi, a strivi. În apropiere s-a constituit  şi piaţa de mărfuri, cereale, făină, zahăr, lemn, cărbune, vin, fân, etc. locul devenind centrul oraşului.

Cu timpul, în această piaţă, toţi cei ce nu aveau de lucru veneau dimineaţa şi aşteptau o ofertă pentru acea zi de lucru, fapt cunoscut şi de către ofertanţi.

Pentru că aici se oferea munca la un preţ convenabil, mai târziu era locul unde veneau lucrătorii pentru a stăvili tendinţa ofertanţilor de a accepta preţuri scăzute ale zilei de lucru, fapt ce dăuna acestora, semănând ca şi fenomen cu ceea ce se cheamă astăzi, a se sparge o grevă.

A urmat ca aici să se petreacă întruniri şi adunări publice, demonstraţii.

Şi pe acest mers al sensurilor s-a ajuns ca să se spună ,,grevă” încetării colective şi voluntare a muncii pentru a se obţine revendicări.