,,Acea ţară doar se joacă” Sinergia, cadenţă metafizică a lucrului bine făcut dar şi victima sigură a politizării

,,Acea ţară doar se joacă”

Sinergia, cadenţă metafizică a lucrului bine făcut dar şi victima sigură a politizării

Se vorbeşte în orice profesie despre calitatea de a fi sau nu un bun profesionist. Cel mai clar criteriu al aprecierii este cel al rezultatului. Sunt însă puţine profesii în care oamenii nu au necesare şi trepte ale comunicării, formând echipe, grupe, colective, intreprinderi, companii, direcţii, ministere, etc. Acestea au alături de rezultatul individual, al fiecărui angajat şi un rezultat global. Obiceiul conducătorilor buni de a aprecia un om, în sensul de a-şi aplica cunoştinţele cât mai competent, nu este însă legat doar de rezultatul muncii lui directe ci şi de cel al circumstanţei profesionale de a lucra singur sau de a lucra într-o echipă. Fac această apreciere, privind ,,sinergia” ce se autocrează sau nu în cadrul acelei echipe, grupe… cu plecare de la fiecare membru al acelei echipe, grupe…. Pentru a accepta existenţa sinergiei, adică a acelei energii a grupului, şi pentru a putea iniţia şi a detecta prezenţa acestui fenomen miraculos este necesar ca acel conducător să fie la rândul său un bun profesionist în acel domeniu. Acest gen de apreciere nu este întâmplător pentru că izvorul unei productivităţi reale a muncii constă în existenţa acestui mecanism, aproape metafizic, ce se instaurează în sistemul creat de cei ce îl formează.

A lucra bine într-o echipă nu are limita de măsurare doar în amabilitate, sociabilitate, comunicare, bun şimţ, corectitudine, respect, ajutorare şi o seamă de astfel de calităţi umane care, fără îndoială, au o mare importanţă. Mai există o automăsurare a calităţilor profesionale pe care o dă capacitatea de includere sinergică în grupul de profesionişti care fac o muncă împreună. Acest mister al naturii, sinergia, presupune că, din punct de vedere uman dar mai ales profesional, persoanele participante să formeze un tot care să funcţionaze singur, să funcţioneze ca şi de la sine, cu un rezultat mai mare şi mai bun decât suma rezultatelor individuale ale fiecărui membru. Este precum o orchestră muzicală ce este sincronizată şi armonizată astfel încât melodia rezultată să sune mai frumos, mai plăcut, decât oricare dintre instrumentele care o compun.

Îmi mintesc de vremea când, tânăr fiind, din cauza apartenenţei la o familie numeroasă,  în vacanţe lucram în diferite echipe de constructori şi am trecut prin toate etapele de lucru, de la cea de ajutor necalificat până aproape la cea de meşter, însuşindu-mi la un nivel cât mai intim tehnic, mai multe meserii, zidar, tencuitor, finisor, zugrav, faianţar, dulgher, fierar betonist, mozaicar. Spun ,,aproape la cea de meşter” pentru că profesia mea finală s-a dovedit a fi una ,,aproape abstractă”, aceea de energetician în producerea de energie electrică de mare putere. În fiecare echipă în care am lucrat am simţit organic, ceea ce se numeşte sinergie, acel tempou, acel sincronism armonic ce împingea echipa spre rezultate care păreau de neatins la începerea lucrării. Repartizarea sarcinilor se făcea aparent automat, pregătirea sculelor şi a lucrării, prevederea necesităţilor viitoare, trasarea căilor de urmat, al drumului critic, aplicarea prevederilor planului tehnic, întărirea unui punct întârziat, aprovizionarea cu cele necesare, prepararea igredientelor, probele înaintea aplicării, aşteptarea activă a unei faze ce necesita astfel de timpi, verificarea calităţii erau etape ce se derulau singure, într-un mod care întotdeauna mă uimea şi mă încânta. Am resimţit aceste stări uneori, când mai târziu am condus activităţi mult mai mari, ca cele ale exploatării sau reparării unor blocuri energetice din poziţia de şef de secţie sau din cea de director tehnic. Evident că un rol important, ca şi cel al dirijorului într-o orchestră, îl avea meşterul. Acesta imprima şi stabilea prin toate calităţile lui, umane şi profesionale, cadenţa lucrului bine făcut. Doar după câteva ore de muncă un meşter era capabil să măsoare calităţile fiecărui membru al echipei pe baza capacităţii lui sinergice de a se încadra sau nu în ritmul de muncă la nivelul de calitate cerut. La sfârşitul programului meşterul spunea fiecăruia dacă mai vine sau nu mai vine a doua zi la muncă neuitând să îi laude pe cei ce rămâneau. El avea un obiectiv pe care trebuia să îl atingă, avea nevoie de plusvaloare. ,,El nu se juca”. 

Politizarea este acea punere pe posturi de ,,dirijori”, în diverse profesii a unor oameni care pot avea, fără îndoială, calităţi umane deosebite, însă nu au ajuns la cunoaşterea ,,partiturii” mai bine ca oricine din acea orchestră, respectiv echipă, grupă, colectiv, intreprindere, companie, minister. Aceştia nu vor putea aduce acel sistem uman în punctul în care ,,natura singură” să creeze sinergia cea aducătoare a calităţii, a acelui lucru bine făcut. Tristeţea constă în faptul că majoritatea celor ce se îndreaptă spre politică nu au cunoscut în viaţa lor momente de a se integra într-o astfel de horă a sinergiei muncii. Ei pot fi oameni de treabă, oameni de bună credinţă, amabili, buni camarazi, dornici de muncă dar nu pot ,,invoca acest zeu al sinergiei” pentru sistemele pe care le conduc. Este de necrezut pentru politicieni că acest fenomen natural, aflat deasupra oamenilor, chiar există şi chiar are efect şi chiar aduce calitate şi cantitate, stând la baza productivităţilor mari şi al succesului oricărei activităţi umane de grup. Clasa politică nu trebuie să îşi asume conducerea nemijlocită a activităţilor ţării de la cel mai înalt până la cel mai mic nivel ci trebuie să îşi asume găsirea acelor ,,dirijori” capabili să conducă sinergic şi să îi aşeze în fruntea activităţilor ţării de la cel mai înalt până la cel mai mic nivel. Este singura cale de aducere a plusvalorii, de aducere a dezvoltării. Fără aportul sinergiei în orice sistem social de muncă nu se obţine nici un rezultat, fără a mai fi vorba de o performanţă. Nefăcând aceasta, într-un sistem politizat, într-o ţară politizată, chiar dacă se munceşte din greu şi din zori până în noapte, rezultatele cele aşteptate nu se vor arăta vreodată. ,,Acea ţară doar se joacă”.

Apostolul Petru este încă om pentru că încă nu a plâns

Apostolul Petru este încă om pentru că încă nu a plâns

Unul dintre pasajele biblice ale Noului Testament ce uimeşte prin conţinutul său aparent firesc, prin sinceritatea omenească, este cel al promisiunii neţinute de apostoli, în special cea a apostolului Petru, de a nu îl părăsi pe Isus, chiar cu preţul vieţii. Declaraţia avea în faptul de a fi vorbită, sâmburele gratuitului exces uman. O astfel de declaraţie făţisă a unui devotament total, a unei devoţiuni, este firească?

Fuga apostolilor atunci când Isus este prins, abandonarea datorată fricii şi a instinctului de conservare va deveni ulterior un motiv temeinic de a lupta spiritual şi de a o învinge atunci când vor fi prigoniţi. Regretul tardiv al trădării salvează mai mult personalitatea apostolilor decât o face tăcerea prevăzătoare faţă de falsul unei declaraţii făţişe de devoţiune, abandonate apoi.

Somnolenţa apostolilor, în vreme ce Isus era cuprins de o mare tristeţe, este parcă anume venită să îi aducă mai multă singurătate. Este în firea omului să se teamă iar lumea blândeţii pe care a arătat-o Isus apostolilor nu i-a pregătit pe aceştia pentru o ferocitate eroică şi pentru o agresivitate menită să îl apere în faţa unor eventuali vrăşmaşi fizici. Probabil că oamenii devotaţi unuia ca Baraba ar fi procedat cu fermitate şi duritate, apărându-şi idolul. Aici se ascunde un paradox al învăţăturii lui Isus, în contrastul dintre blândeţea spirituală permanentă pe care a transmis-o şi surpriza urâtă a realităţii înconjurătoare. Era ceea ce dorea Isus să alăture în lume, fiind esenţialul credinţei pe care a transmis-o semenilor. Comportamentul apostolilor era o consecinţă indirectă a blândeţii, a neputinţei acestei blândeţi sau era o uitare a Învăţătorului lor în favoarea salvării propriilor vieţi?

Ce puteau face apostolii pentru a se comporta în acord cu credinţa lor? Ar fi trebuit să rămână lângă Isus? Să fie şi ei prinşi şi legaţi, duşi împreună cu Isus pe drumul spre cruce? Pentru autorităţi în acel moment apostolii nu reprezentau un pericol şi nu erau un pericol. Ei erau încă acei oameni neputincioşi, obişnuiţi, pe care îi descriu evangheliile. Şi voiau doar să se salveze omeneşte. În vreme ce Isus nu voia să se salveze în acel mod, uman, cel al fugii pentru că nu era om. Era Omul-Isus. Abea după ce au rămas singuri pe pământ apostolii au urmat să procedeze la fel, să nu aleagă calea de a fugi pentru a se salva din faţa prigonitorilor. Ce s-ar fi petrecut în istoria lumii dacă apostolii ar fi fugit şi s-ar fi ascuns în munţi pentru tot restul vieţii lor?

Petru nu a crezut în limitele pe care le avea Isus faţă de cei ce au venit să îl prindă. Acesta credea în forţele divine pe care Isus nu dorea să le folosescă în apărarea sa şi aceasta pentru a împlini cuvintele proorocilor. Înţelegând prin plânsul său cu amar, după ce se lepăda-se în acea noapte de trei ori, aşa cum îi prezisese de seara Isus, Petru nu mai este la fel de uman. Abia în urma acelui plâns Petru devine din om-elev-ucenic un om-apostol.

Un poet şi o suită de surprize

Un poet şi o suită de surprize

Fostul meu coleg de armată şi de facultate, Radi Codruţ, din Comarnic, despre care nu mai ştiam nimic de multă vreme, şi-a lansat de curând a şasea carte de poezii. Telefonul pe care l-am primit de la un număr necunoscut a fost reîntâlnirea cu el. Aflase numărul de la scritorul Dănuţ Ungureanu, un prieten apropiat, acesta fiind prezent la Sinaia cu ocazia lansării.

Am primit apoi, prin poştă, 5 (cinci) volume de versuri. Primul volum ,,Răspântia zeilor” 2002 este dedicat amintirii tatălui său dar şi unui regretat unchi de-al meu, George Mărgineanu, care a trăit la Breaza cea mai mare parte a vieţii. Relaţia apropiată dintre unchiul meu şi poetul Codruţ Radi a fost o veste prin care mi l-am amintit pe unchiul meu şi preocupările lui intense pentru enciclopedism şi lectură filozofică.

Şi o altă surpriză, a fost aceea să aflu că inginerul Radi Codruţ a devenit librar încă din anul 1992 şi că deţine o librărie, denumită Flower Power, în staţiunea Sinaia, de pe urma căreia şi duce traiul.

Am trecut prin lectură volumele de versuri, de dimensiuni mai mici, obişnuite pentru cărţile actuale de versuri, pe alocuri cu insistenţă, în altele cu visare sau voiajor, sau cu atenţie, pentru a-mi reaminti pe tânărul pe care îl cunoscusem acum aproape 40 de ani : ,,Răspântia zeilor” 2002, ,,Autoportret metafizic”, 2002, ,,Dincolo de a fi” 2008, ,,Porţi de...vreme închise” 2013, ,,În..treimea ocultă” 2014.

Fotografiile de pe coperţi, în care fostul meu coleg postează o barbă impunătoare, ce aminteşte de cea a lui Nicolae Iorga, previn supra unei presupuse gravităţi a ideilor ascunse printre rândurile din cărţi, gravitate într-un plăcut şi salvator contrast cu vioiciunea şi sinceritatea, bunătatea glasului celui de la telefon.

Pe parcursul anilor colegul meu, poetul, îşi cizelează continuu stilul, scriitura, căutările lui, experimente de stil, vers alb, vers alb aşezat în scară, spiralat, învăluit cu ideea, vers cu rimă, vers cu proprii şi personale neologisme, aduse din condeiul solicitat de ritm, idee sau sunet intern, apoi haiku asamblat în triade paginale, toate sub o anume tristeţe şi un devotament pentru un tărâm poetic dus spre straniu, aproape spre insolit.

Cred că în sufletul lui există o cale bine ascunsă pe care se scoboară prin peşteri neştiute nici chiar de el, pentru a găsi locul de a se aşterne singur pentru a trăi şi a scrie poezie. Altfel nu pot să-mi explic nevoia de tendinţă generală spre un Eclesiast impersonal, spre o supraseriozitate, neclintită nici măcar de ideea ironiei sau cea a isteţimii uşoare, care să salte versurile spre mintea vie a cititorului.

Este pentru mine surpriza cea mai surpriză, să-l cunosc pe Radi Codruţ printr-un să-l re-cunosc nou, prin poeziile sale. Îmi vine să zic despre un teribilism literar, dar nu cred asta din cauza consecvenţei de a scrie în acelaşi aproximativ registru de 12 ani încoace. Ce sursă, muză, îl inspiră?, ce ,,fântâni” are el în suflet? cum zicea Haşdeu izvoarelor de inspiraţie, de are nevoie de atâta aşa spusă ,,deşertăciune,, - nu ştiu.

Înţelegerea poeziei prin partea sa filozofică, de fond, atribuită unei realităţi insensibile la sentimente simple, normale, la banalul ce nu poate fi zugravit grav, prin cuvinte obuz, de artilerie antiaeriană.

Prietenul meu este un colecţionar de cuvinte grele, cu densitate poetică mare, care îl ajută să se ducă prin zone metafizice, echipat ca un scafandru de mare adâncime. Am luat şi eu o trestie în gură, prin care să respir, de sub apa groasă a poeziilor. Este o valoare diferită a acestor poezii faţă de valoarea presupusă a poeziilor ce se scriu acum, pe care eu nu o pot cântări uşor. De aceea închei prin a mă înclina în faţa acestor volume de versuri care îşi aşteaptă viitorul şi deschiderea spre lumea lor deosebită şi îi doresc prietenului meu cale lungă şi adâncă, la fel celei de până acum, în poezie.       

Ponţiu Pilat

 Ponţiu Pilat

Sau Pilat din Pont, adică Pilat de pe meleagurile Mării Negre, era guvernator al imperiului roman pentru provincia Iudeea, între anii 26 e.n şi 36 e.n., pe vremea împăratului Tiberiu.

Ascultând Crezul creştin se sesizează o anume disonanţă între mesajul acestui text, luat în întregul său, şi citarea perioadei istorice respective sub numele lui Ponţiu Pilat.  

În primul sinod ecumenic, cel de la Niceea, din anul 325, s-au compus primele opt afirmaţii de credinţă ale Crezului creştin. În cel de-al cincilea articol al Crezului, care are următorul conţinut:

,,Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat, a pătimit și S-a îngropat.”

alături de faptele fundamentale ale Mântuitorului apare înserat numele acestui guvernator. Aceasta este într-un consens parţial cu cele pe care le relatează evangheliştii relativ la cele întâmplate în procesul care a avut loc.

Izvoarele istorice vorbesc despre Pilat că a fost ,,un om crud, corupt, lipsit de sensibilitate şi fără principii". Disonanţa constă în acest aspect, rămânerea amintirii multimilenare a acestui om în conţinutul unuia dintre cele mai importante documente ale umanităţii, în discordanţă cu trăsăturile lui.

La Niceea a fost oare pusă în discuţie sau nu această disonanţă sau s-a luat ca atare numele lui Pilat şi s-a aşezat în al cincilea articol al Simbolului creştin, cum i se mai spune Crezului, cu uşurinţa pe care o are un istoric care descrie cu obiectivitatea sa posibilă faptele, locul şi timpul istorisirii sale.

Faptul de a se detaşa de intenţiile preoţilor şi ale mulţimii printr-o ,,spălare pe mâini”, intrată de asemenea în istorie, are o importanţă la nivelul doar a unei atenuări a vinovăţiei generale faţă de cele petrecute. Comportamentul soldaţilor romani nu este de natura de a crede că pe Pilat l-a preocupat cu adevărat soarta Lui Isus. Comportamentul său politic şi cedarea lui atunci când a fost şantajat că va fi pârât împăratului nu aduce argumente pentru a fi stimat faţă de cazul în care ar fi fost un alt guvernator, care probabil ar fi procedat la fel.

Până la Sinod trecuseră doar 300 de ani, era o trecere încă puţină de timp. Guvernatori militari încă domneau asupra provinciilor romane în timpul sinodului de la Niceea. Părea firească referirea la Pilat sau nu părea firească?

Rostirea numelui acestui guvernator timp de două milenii de către miliarde de oameni în pronunţarea Crezului lor are o importanţă ce duce spre ideea similară sanctificării acestuia. Mai adecvată istoric ar părea o referire la vremea, zilele împăratul Tiberiu. ,,Zilele lui Ponţiu Pilat” este o referire la o epocă ce cuprindea o mică întindere a lumii şi nu este consonantă şi suficientă la scara universală, cea a Bisericii, pentru carierea unui funcţionar imperial corupt, anonim, ce a condus în numele împăratului provincia Iudeea pentru zece ani, chiar dacă a avut un rol oarecum binevoitor şi imparţial în ceea ce s-a petrecut cu Isus.

 (Biserica ortodoxă etiopiană dă acest atribut, cel al sanctificării, lui Pilat. (wikipedia))

Este posibil ca intenţia autorilor Crezului să fi fost aceea a accentuării dramatismului răstignirii prin invocarea expresă şi nominală a guvernatorului roman. Rolul său de judecător, ce se lasă dus de curentul politic pe de o parte, iar pe de alta, recunoaşte nevinovăţia celui pe care îl condamnă, rămâne însă un compromis făcut mai mult în propriul interes.

Există doar un singur accent favorabil, acela al împlinirii profeţiilor referitoare la soarta sacrificială a Mântuitorului.

Ca şi o concluzie, rămâne o întrebare şi un mister al istoriei creştinismului prezenţa numelui acestui guvernator în textul Crezului.       

     

Cuvântul ,,împărtăşanie,,

Cuvântul ,,împărtăşanie,,

De curând am avut o revelaţie anume asupra înţelesului acestui cuvânt. Pe de altă parte trebuie să spun, din capul locului, că probabil o mulţime de oameni îi cunosc semnificaţia şi practică relaţia de ,,împărtăşire,, conştient şi în cunoştinţă de cauză. Acest cuvânt se deosebeşte de cel al ,,împărtăşirii,, unui sentiment sau al unei idei cu ceilalţi oameni.

Luat semiotic, adică într-un anume fel al gramaticii limbii, cuvântul are trei părţi, şi anume: ,,în-parte-şanie,,.

-componenta finală, adică ,,şanie,, este o terminaţie care aplică asupra substantivului central ideea acţiunii ca şi terminaţia ,,şire,, din cuvântul ,,împărtăşire,,. Adică se realizează actul, acel ,,în parte,, din începutul cuvântului.

- ,,în,, devine ,,îm,, din cauza aşezării lui ,,n,, în faţa unei consoane şi presupune o interioritate a subiectului prin devenire ca şi parte

-,,parte,, este esenţialul acestei idei la care se referă construcţia cuvântului.

Aşadar sensul cuvântului se poate traduce prin a intra ca ,,parte,, constituentă în întregul care cuprinde această ,,parte,, Întregul ce cuprinde ,,persoana,, care devine în acest fel ,,parte,, este liturghia. Deci ,,a se împărtăşi,, este cuprinderea individuală a unui participant, a unui om, în conţinutul adânc al liturghiei. Fiecare liturghie evocă şi realizează la scara unei biserici, etapele ,,cinei cele-i de taină,,. Isus coboară în altar la invocaţia cuprinsă în întregul ansamblu pe care îl reprezintă liturghia şi transferă pâinii şi vinului, trupul şi sângele său, pentru ca omul venit la liturghie să devină, la fel unuia dintre apostoli, un apropiat sufletesc al său.

Gestul simbolic al luării pâini şi vinului din mâna preotului este momentul în care persoana individuală, enoriaşul, face de acum parte integrantă din întregul sacru al liturghiei prin devenire din ipostaza de ,,participant,, audient, în ipostaza de ,,subiect central,, al întregului act liturgic ca şi scop pe care îl are această ceremonie religioasă.

Punctul culminant al liturghiei este contopirea celor două ipostaze a unui om venit la biserică, acel punct în care el ,,devine parte,, din ,,taina cinei lui Isus,, ce se oficiază în fiecare duminică.

Simplitatea cuvântului ,,împărtăşanie,, este uimitoare pentru mine, prin ascunzişul pe care dezvoltarea sa gramaticală îl face într-un fel opac şi tainic şi prin existenţa faptică a întregului său înţeles dar care totuşi se face cunoscut prin aceşti paşi de logică, care au fost expuşi mai sus.

Despre cei blajini şi despre sfinţi

Text inspirat de o predică de la mânăstirea Recea.

Nici un om nu este întru totul blajin aşa cum vorbesc legendele despre oamenii blajini. Aceşti oameni trăiesc izolaţi, la marginea lumii, precum o scuză a idealizării presupusei lor existenţe, şi li se trimit, în tradiţia populară, coji de ouă înroşite, pe apele râurilor pentru a li se vesti şi lor despre Învierea Lui Isus. Îndepărtarea dată pentru locul de vieţuire al celor blajini, cei nu ştiu acolo nici de evenimentele vieţii religioase, neaparţinând nici măcar unei astfel de vieţi, are un substrat tulburător. Religiozitatea personală, intimă, îl trimite uneori pe un om pe acele tărâmuri ale blajinilor.

În schimb un om poate fi în mod evident unul rău şi departe de a fi unul blajin.

Instoria oamenilor sfinţi, are o trăsătură uimitoare. Această uimire m-a determinat să încerc să înţeleg alăturarea în lume între oamenii blajini pentru viaţa lor şi oamenii deveniţi sfinţi pe drumul pocăinţei. Cea mai mare parte a acestor oameni sfinţi au avut o primă parte a vieţii cu fapte păcătoase. Apoi o perioadă a conştientizării păcatelor şi a întoarcerii lor spre Dumnezeu. Şi apoi acea ultimă parte a vieţii ce îi ridică la înălţimea sfiinţeniei, cea în care au pătimit pentru credinţă.

Sunt atât de multe vieţi ale sfiinţilor povestite în tradiţie în care întoarcerea, pocăinţa celui ce a fost rău şi apoi bun, a devenit o victorie a creştinismului istoric. Cel mai adânc exemplu este cel al apostolului Pavel, cel care din prigonitor devine prin trezire pavăza celor înainte prigoniţi.

Revenirea din păcat este discutată cel mai adesea prin parabola fiului risipitor. Isus spune prin parabolă că grija firii este pentru a-l salva pe cel rău şi mai puţin spre alinarea suferinţei inevitabile a celui blajin. Dar se ştie că filozofia nu a rămas neatentă la soarta fratelui fiului risipitor. Adică a celui rămas acasă, neinvestind, sau mai precis, nerisipind nici un ban în satisfacerea curiozităţii omeneşti şi a trăirii păcatului. Filozofia pune în discuţie, măcar în mod analitic, acea nedreptate ce se petrece între viata unui fiu risipitor- reîntors, şi viaţa fratelui scestuia, rămas acasă. Acest frate al fiului risipitor este reprezentarea omului blajin, cel care nu va deveni niciodată un personaj erou pentru nimeni, nicidecum al istoriei religioase, cum vor deveni sfinţii, ci va fi pentru totdeauna un om cuminte şi anonim.

Cei mai mulţi dintre oameni sunt în acest anonimat cuminte nişte bajini. Ei nu crează nimănui o bucurie a reîntoarcerii lor dintr-o ipostază a unor păcate, încât să devină luptători ai dreptăţii religioase.

Aşa cum un preot de parohie, ştiindu-şi de generaţii enoriaşii, şi pe cei născuţi blajini şi pe cei născuţi răi, nu sesizeză cu nimic prezenţa parcă firească a celor blajini dar se bucură ca de o victorie pentru re-venirea la biserică a celor răi, lăudându-i.

Ca şi cum s-ar spune că religia îşi direcţionează energiile salvatoare spre cei răi, la fel tatălui fiului risipitor, iar celor blajini le rămâne acel parteneriat pozitiv dar doar subînţeles, dintre un tată şi un fiu.

Aceasta este o tristeţe, a întelege că religiile în istorie au avut mereu o ţintă privilegiată spre cei răi. Ca şi cum ar trebui să acceptăm că răutatea oamenilor ar fi pus de fapt la cale până şi descoperirea frumuseţii spriritului.

Se pune întrebarea dificilă: dacă tratamentul celor blajini este suficient de explicit în biserică?

Pentru că suferinţa celor blajini, într-o lume a asaltului oamenilor răi, nu este cu nimic mai prejos decât suferinţa pocăinţei şi a regretului oamenilor răi.

Sau: biserica se rezumă la aceaşi poziţie ca cea pe care o adoptă tatăl fiului risipitor pentru fiul său rămas acasă?

Adică la a se presupune o înţelegere implicită, nerostită asupra răsplătirii lui prin moştenirea averii cereşti, doar tacit şi de la sineînţeles.

Paradoxul găsirii unui răspuns stă în paradoxul psihologic de fond al oamenilor. Nimeni nu se consideră, din pricinile instinctuale ale conservării, a fi un om rău, cum nimeni nu îndrăzneşte, la fel celui ce ar trebui să ,,arunce primul cu piatra,, a se crede blajin. Un astfel de ascunziş al răului în lumea modestă a blajinilor este o dramă de la începutul religios al lumii. Această dramă, nediscutată şi deci nevindecată, este o cauză a ineficienţei religiilor în general. Între membrii unui Conciliu istoric, preocupat pentru a cântări această dramă, câţi au fost sau câţi vor fi de un fel sau câţi vor fi de celălalt fel?

De aceea lucrurile pot fi socotite undeva pe la mijloc, dar un mijloc ale cărui accente nu pot fi neglijate cu uşurinţă.

Şi totuşi prezenţa duală şi dezechilibrată, a celor blajini şi a celor răi în faţa aceleaşi biserici, fără a se găsi un leac acestei stări de fapt, există.

Ruşinea. O idee din predica de la Mânăstirea Recea – 24.11.2013

Ruşinea. Este noţiunea de ruşine cu totul negativă? Aşa cum o apreciază dicţionarele.

Impresia aceasta, de a privi spre ,,ruşine,, ca spre o oroare este valabilă doar atunci când se înţelege ca lipsă sau ca şi o consecinţă sau sursă a unor fapte sau atitudini negative. Este adevărat că în mare majoritate, oamenii fac uz de ruşinare sau de neruşinare în acest mod şi nu în modul în care ideea ruşinii poate fi şi pozitivă. În general, această idee pozitivă a ruşinii a dispărut.

Mai există, aşadar, o ipostază a ruşinii ce este surprinsă implicit de către limbă şi totuşi rămâne în general neexplicitată. Omul cu ruşine este cel ce în mod aprioric are teama pozitivă de a nu ajunge sub această incidenţă, cea a ruşinii. Religios se spune despre ,,omul cu ruşine şi cu frică de Dumnezeu,,.

De la uzul ideii de ruşine ca şi pedeapsă, prin care se poate ruşina, prin ruşinarea cuiva care greşeşte se poate ajunge într-un mod curat şi la un îndemn constructiv spre ruşine.

Mai degrabă ruşinea este aceasta, cea a temperării şi cea a reperului comportamental ce tranformă a tendinţă ce va deveni apoi o ruşine spre acea modestie sau spre acel bun şimţ care evită ajungerea la ruşine.

Deci, a spune : ,,Să-ţi fie ruşine !,, are două tonuri şi doi timpi diferiţi. Timpul anterior, cel care este un sfat valoros şi care va proteja pe cel sfătuit şi cel ulterior, neplăcut şi pedepsitor, care nu aduce nimănui decât rău şi supărare.